Motivația-premisă a eficienței actului didactic

Motivaţia este un proces dinamic în desfăşurare într-o organizare ascendentă în structura activităţii şi cu consecinţe asupra rezultatelor acesteia. Ea este concepută ca o „sete” de cunoaştere, ca un „mod subiectiv” al cauzalităţii obiective, ca o cale eficace de a cunoaşte evoluţia psihică a copilului în diferite etape ale evoluţiei sale.
Ca forţă propulsatoare a energiei şi efortului, motivaţia este alături de aptitudini, cea mai importantă variabilă a succesului şcolar. Fără motivaţie nu poate avea loc un proces conştient de învăţare, exceptând învăţarea incidentală. De aceea problema motivaţiei este apreciată „a fi cheia” oricărui învăţământ democratic modern.
În învăţare există, pe de-o parte, motivaţia extrinsecă când învăţarea este determinată de un motiv extern învăţării propriu-zise, susţinută de o recompensă din afara acesteia (nota, lauda, pedeapsa).
Motivaţia intrinsecă este prezentă atunci când copilul desfăşoară activitatea pentru satisfacţia, plăcerea pe care o provoacă aceasta. Ea susţine din interior învăţarea a ceea ce este atât o caracteristică a situaţiei de învăţare cât şi consecinţa trezirii dorinţei copilului de a învăţa, pregătită de familie şi/sau şcoala, rezultat al identificării cu scopurile educaţionale.
Se ştie că motivaţia pentru învaţare nu este înnăscută, nu se formează de la sine, ci presupune organizarea condiţiilor de învăţare astfel încât acestea să devină motivante pentru copil. În acest sens, cadrele didactice pot: să precizeze foarte clar scopul activităţii să ofere perspectiva aplicării în practică a cunoştinţelor, sa-i îndrume în însuşirea unor tehnici de activitate independentă, să creeze situaţii-problemă, experimente, demonstraţii, etc. care să întreţină curiozitatea copiilor etc.
Motivaţia poate evolua nu numai progresiv. Sarcinile de învăţare care depăşesc nivelul de înţelegere al copilului duc la resemnare, indiferenţă, descurajare, chiar opoziţie, mai ales când intervine şi presiunea celor din jur. Efectul va fi scăderea motivaţiei (demotivarea) şi stingerea interesului.
Întotdeauna trebuie să existe un „de ce” al învăţării, un mobil conştientizat sau cu funcţie declanşatoare şi de susţinere energetică a conduitei de învăţare.
Fiecare motiv se poate găsi în diferite stadii de dezvoltare. Interesul , de pildă, se poate găsi în stadiul de curiozitate, de dorinţa de a cunoaşte.
În scopul sprijinirii copiilor în formarea personalităţii, o importantă contribuţie o are munca educatoarei începând de la vârste mici. Ea poate ajuta copiii să se dezvolte în ritmul propriu, să–şi fixeze scopuri, să realizeze ceea ce şi–au propus pe parcursul activităţilor desfăşurate.
Întrecerile, jocurile, concursurile, sunt câteva dintre modalităţile de lucru cu preşcolarii ce contribuie la formarea comportamentelor adecvate vârstei dar şi la dezvoltarea unei imagini de sine corecte, a încrederii în propriile forţe şi capacităţi, a motivaţiei pentru învăţare.
Prin intermediul întrecerilor sportive, se dezvoltă încrederea în sine şi în forţele proprii. Recompensele oferite au rolul de a dezvolta motivaţia câştigului, deci educatoarea trebuie să le aleagă cu grijă, cunoscând preferinţele majorităţii copiilor.
Jocul, cu toate formele lui, este considerat de preşcolari o recompensă. Dacă acesta se desfăşoară pe echipe, copiii vor dori întotdeauna să facă parte din echipa câştigătoare, să fie primii. Este suficient să fie scoşi în faţa clasei şi să fie felicitaţi pentru succesul obţinut prin aprecieri verbale, aplauze.
Din acest motiv educatoarea are în vedere să sublinieze în finalul jocului că toţi copiii sunt câştigători, dar pe primul loc se află acela care a rezolvat cel mai bine cerinţele date. Orice recompensă, cât de neînsemnată pentru adulţi, este pentru preşcolari un motiv de mândrie, constituind în acelaşi timp o modalitate prin care se dezvoltă motivaţia pentru învăţare. Copiii vor dori să înveţe mai bine, să cunoască mai multe despre temele propuse, pentru a fi recompensaţi, felicitaţi în faţa clasei.
Concursurile între copiii de aceeaşi vârstă, între grupe sau grădiniţe, stimulează în cea mai mare măsură dorinţa de a fi primii, voinţa de a fi câştigători. Atunci când primesc diplomele, aceştia se mândresc în faţa celorlalţi preşcolari, stârnind la aceştia dorinţa de a participa şi ei şi de a câştiga premii în cadrul concursurilor.
Prin urmare, motivaţia pentru învăţare se dezvoltă de la cele mai mici vârste, mai întâi prin aprecieri verbale asupra activităţii la clasă, apoi prin întreceri, jocuri, concursuri, toate acestea organizate cu scopul de a verifica capacităţi şi comportamente dobândite pe parcursul procesului educativ. O condiţie a asigurării reuşitei şcolare ar fi continuitatea autentică între grădiniţă şi şcoală. Totuşi sunt numeroase distorsiuni în ce priveşte funcţionalitatea legăturii, care pot constitui surse de inadaptare a copilului.
Unele activităţi ce par un lucru firesc pentru copii din grădiniţă, la şcoală îşi modifică aspectul, devenind acţiuni programate, de muncă sistematică ce parcurg paşi specifici asimilării cunoştinţelor. Astfel că pregătirea copilului în scopul adaptării la cerinţele şcolii vizează structurarea întregii sale personalităţi, îndeosebi: dezvoltarea fizică şi senzorială (adecvată cerinţelor activităţii de scriere); intelectual–cognitivă; afectiv motivaţională; psiho–socială; a trăsăturilor de voinţă.
Un rol deosebit de important în sensul îmbunătăţirii rezultatelor şcolare îl constituie promovarea unei relaţii educator – preşcolari, bazată pe încrederea în posibilităţile acestora, stimulare şi cooperare.
În concluzie, succesul are un rol mobilizator, conduce la dorinţa de a învăţa şi de a obţine rezultate bune, pe când insuccesul, dacă este întărit şi de aprecierile cadrelor didactice, poate descuraja, ducând la lipsa de interes faţă de actul educativ.

BIBLIOGRAFIE:
Cerghit, I–Metode de învăţământ, 1976, E.D.P., Bucureşti
Cerghit, I., Radu,T.I., Popescu, E, Vlăsceanu, I., - Didactica, 1998, E.D.P., Bucureşti
Tomşa, Gh., (coordonator) – Psihopedagogie preşcolară şi şcolară, 2005, Bucureşti