Metode tradiţionale de evaluare a preșcolarilor

Metode tradiţionale de evaluare a preșcolarilor
Prof. Manolache Elena
GrădiniţaPP nr. 32, Timişoara

Tipologia metodelor tradiționale de evaluare este bine-cunoscută în spațiul educațional și include probe de evaluare orale, scrise și practice (Radu, (2000; Litoiu, 2001; Ungureanu, 2001, Cucoș, 2008,). După N. Lițoiu "metoda de evaluare este o cale prin care profesorul oferă elevilor posibilitatea de a demonstra nivelul de stăpânire a cunoștințelor, de formare a diferitelor capacități testate prin utilizarea unei diversități de instrumente adecvate scopului urmărit." (N. Litoiu, Metode și instrumente de evaluare, în ,,Evaluarea curentă și examenele. Ghid pentru profesori,, - coord. Stoica, A., editura ProGnosis, Bucuresti, 2001, p. 47)
Metodele tradiţionale de evaluare au căpătat această denumire datorită consacrării lor în timp ca fiind cele mai des utilizate. Din această categorie fac parte:
 Probele orale;
 Probele scrise;
 Probele practice.

Probele orale
Probele orale reprezintă metoda de evaluare cea mai des utilizată la grupă. Evaluarea orală este o metodă empirică a cărei scop este atât optimizarea procesului instruirii cât şi asigurarea ritmicităţii notării.
Se realizează, mai ales, prin întrebări şi răspunsuri şi prin îndeplinirea unor sarcini de lucru, oral, la tablă, sub atenta supraveghere a educatoarei Este folosită ca verificare curentă şi parţială, pe parcursul programului de instruire/învăţare. Această metodă de evaluare, mai mult decât oricare metodă folosită, se întrepătrunde cu demersul de învăţare atât de mult încât, de multe ori, funcţia de învăţare şi cea de evaluare sunt indisociabile.
Forme ale evaluării orale:
• Chestionarea orală;
• Examinarea orală se realizează în multiple forme, în funcţie de tehnicile utilizate:
 conversaţia de verificare (întrebări/răspunsuri);
 interviul (tehnica discuţiei);
 verificarea pe baza unui suport vizual;
 redarea (repovestirea) unui conţinut, a unui ansamblu de informaţii, evenimente, fapte, situaţii;
 citirea unor dialoguri incomplete şi completarea acestora.
• dialogul purtat între doi copii, dintre care unul (sau ambii, pe rând) joacă rolul de examinator, iar grupa pe cel de evaluator, atât al calităţii întrebărilor formulate, cât şi a răspunsurilor;
• dezbaterea pe o temă stabilită în prealabil în care este implicată întreaga grupă de preșcolari, iar educatoarea devine mediator, având rolul de a redresa discuţia dacă aceasta deviază de la subiect şi de a o menţine la un nivel corespunzător;
• prezentarea unui portofoliu sau a unei lucrări în faţa grupei.
Cerinţe în utilizarea probelor orale:
• o bună pregătire a educatoarei ca evaluator (antrenament specific în tehnica formulării întrebărilor, a conducerii interviului şi în redarea răspunsurilor;
• necesitatea folosirii unor forme combinate de verificare orală (frontal, individual, pe perechi, pe grupuri, mixt);
• creşterea nivelului de consistenţă şi de precizie al aprecierii prin utilizarea unor scheme de notare.
Avantajele evaluării orale( Stoica A.(coord.),Evaluarea curentă și examenele.Ghid pentru profesori, Editura ProGnosis, București, 2001):
 reprezintă un mijloc util şi eficient de verificare operativă şi punctuală
a pregătirii preșcolarilor;
 este percepută de către copii ca demers firesc al procesului de învăţare;
 relevă modul de exprimare al preșcolarilor, logica expunerii, spontaneitatea, dicţia, fluiditatea exprimării;
 îi deprinde pecopii cu comunicarea orală directă, frecventă în viaţă şi cu un mod de probare a ceea ce ştiu;
 îndeplineşte şi funcţia de învăţare, prin repetarea şi fixarea cunoştinţelor, dar şi prin întărirea imediată a ceea ce ştiu preșcolarii că au învăţat;
 prin interactivitatea caracteristică, favorizează dirijarea copiilor către
răspunsuri corecte şi complete, prin întrebări suplimentare, ajutându-i să înţeleagă corect conţinutul la care se referă solicitarea;
 permite tratarea diferenţiată a copiilor, făcând posibilă adecvarea gradului de dificultate a solicitărilor, cât şi ritmul chestionării la posibilităţile acestora.

Limitele evaluării orale:
 are, în general, o validitate redusă datorită imposibilităţii acoperirii uniforme a conţinuturilor predate pe un interval mare de timp şi al verificării tuturor copiilor, privind asimilarea conţinutului supus verificării( D.Ungureanu, 2001, C. Cocoș, 2006);
 operează doar un sondaj în conţinutul predat şi în rândul elevilor;
 cotarea răspunsurilor are o fidelitate redusă, intervenind factorii
perturbatori ai evaluării (efectul halo sau Pygmalion);
 nu se acordă şanse egale preșcolarilor, gradul de dificultate al întrebărilor fiind inevitabil diferit;
 dezavantajează copii timizi şi pe cei care elaborează mai lent
răspunsurile;
 necesită destul de mult timp, având în vedere că preșcolarii sunt evaluaţi individual.

Probele scrise

Probele scrise sunt practicate, şi uneori chiar preferate, datorită unora dintre avantajele lor imposibil de ignorat în condiţiile în care se doreşte eficientizarea procesului de învățământ. Probele scrise fac posibilă o evaluare obiectivă şi operativă pe baza unui cuantum de cunoştinţe cu scopul de a regla şi perfecţiona procesul de învăţare.
Îndeplinesc o funcţie diagnostică (pun în evidenţă punctele forte, respectiv lacunele învăţării din perspectiva obiectivelor vizate), furnizează atât educatoarei cât și preșcolarilor un feed-back asupra performanţelor obţinute; constituie un mijloc de autoevaluare pentru copii; au valoare formativă şi reprezintă un instrument de integrare şi consolidare a învăţării.
Probele scrise pot fi:
• probe curente (fișe de evaluare continuă));
• probe de evaluare periodică (probe de evaluare sumativă);
• probe de bilanţ (lucrări scrise semestriale, evaluări finale);
• probe de evaluare centrate pe obiective.

Avantajele evaluării scrise (apud. Stoica, 2001, pag. 49) :
 elevii au posibilitatea să-şi prezinte achiziţiile fără intervenţia educatoarei;
 face posibilă evaluarea unui număr mare de copii într-un interval determinat;
 economie de timp pentru evaluare;
 rezultatele se raportează la un criteriu unic de validare;
 avantajează copii timizi, pe cei cu ritm de lucru inegal şi pe cei care se exprimă defectuos pe cale orală;
 asigură un grad sporit de obiectivitate în aprecierea comparativă a rezultatelor;
 asigură un grad ridicat de fiabilitate, permiţând reexaminarea răspunsului (care a fost conservat);
 permite verificarea unor capacităţi de analiză/sinteză, tratarea coerentă a unui subiect, rezolvarea problemelor, pe care evaluarea orală nu le evidenţiază decât parţial;
 verifică competenţe specifice învăţării, cum este exprimarea scrisă;
 atunci când lucrările sunt secretizate, îngăduie diminuarea subiectivităţii.
Limitele evaluării scrise( apud C. Cocoș, 2006):
 nu permite dirijarea elevilor în formularea răspunsurilor;
 întărirea pozitivă/negativă a răspunsului nu se produce imediat;
 oferă un feed-back mai slab, în sensul că unele erori sau neîmpliniri nu pot fi eliminate operativ prin intervenţia educatoarei;
 sunt dezavantajaţi preșcolarii cu lacune;
 uneori operează doar sondaje în învăţare.
Diminuarea stărilor tensionale, de stres, care pot avea impact negativ asupra performanţei preșcolarilor timizi sau cu alte probleme emoţionale. În cazul probelor scrise de tip ierarhic-cumulativ, unde rezultatele parţiale sunt reintroduse ca premisă în sarcina imediat următoare, persistenţa în greşeală compromite întreaga lucrare (D. Ungureanu, pag.134);
În concluzie, evaluările orale şi evaluările scrise au particularităţi distincte. Ca atare, se impune cerinţa ca fiecare dintre acestea să fie cunoscute şi respectate la clasă de către cadrul didactic. Cu toate acestea, ele trebuie privite ca modalităţi evaluative complementare şi nu exclusive.
Pe de altă parte, având în vedere particularităţile limbajului oral, se impune ca acestea să nu fie transpuse în scris în formularea întrebărilor şi nici a răspunsurilor, întrucât produce un efect de superficialitate, dar nu este cazul la învățământul preșcolar deoarece copiii nu știu încă să scrie.
De asemenea, cadrul didactic trebuie să conştientizeze faptul că atât evaluările orale, cât şi cele scrise nu acoperă nici separate nici împreună întreaga realitate educaţională supusă evaluării. În consecinţă, ele trebuie completate cu probe practice şi cu alte forme de evaluare pedagogică.

Probele practice
Probele practice sunt utilizate în vederea evaluării capacităţii preșcolarilor de a aplica anumite cunoştinţe teoretice, precum şi a nivelului de stăpânire a priceperilor şi deprinderilor de ordin practic. Cu toate că activităţile practice oferă posibilitatea copilului de a-şi dezvolta atât competenţele generale (comunicare, analiză, sinteză, evaluare), cât şi pe cele specifice, aplicative (utilizarea datelor, a instrumentelor de lucru, interpretarea rezultatelor), evaluarea preșcolarilor prin probe practice, atât în situaţii de examinare curentă, cât şi în situaţii de examen, este foarte puţin pusă în valoare.
Pe lângă competenţele specifice, aplicative (utilizarea datelor, a instrumentelor de lucru, interpretarea rezultatelor) oferă posibilitatea copiilor de a-şi dezvolta competenţe generale (comunicare, analiză, sinteză, evaluare).
Cerinţe în utilizarea probelor practice (C. Cocoș,Pedagogie,Iași, 2006,pag. 383 apud Neacșu, Stoica,(coord.)Ghid general de evaluare si examinare,Editura Aramis, București 1996, pag.76.):
• avizarea tematicii lucrărilor practice;
• cunoaşterea modului în care ele vor fi evaluate;
• informare asupra condiţiilor necesare realizării acestor activităţi
(instrumente de lucru, consumabile, aparate, unelte etc.).
Un tip specific de probă practică îl constituie activităţile experimentale. În cadrul acestora, preșcolarul descoperă mecanisme specifice de investigaţie, de observare, de reflecţie. De fapt aceste experimente sunt situaţii de învăţare în care învăţătorul îşi propune să evalueze capacităţi variate care nu pot fi surprinse prin intermediul altor tipuri de probe, cum ar fi:
 capacitatea de a manipula corect instrumente, aparatură, substanţe;
 capacitatea de a efectua măsurători;
 capacitatea de a utiliza limbaje specifice (instrumente matematice);
 capacitatea de a înregistra şi de a prezenta cu claritate datele şi rezultatele obţinute.
Principala caracteristică a activităţilor experimentale este reprezentată de caracterul preponderent formativ al acestora, manifestat în domenii de activitate variate, cum ar fi:
 verificarea fenomenelor, legilor, relaţiilor cunoscute;
 planificarea şi realizarea unui experiment;
 determinarea valorilor mărimilor;
 observarea şi studierea unor fenomene determinate.

Modalităţile de evaluare a activităţilor experimentale se fac:
 fie prin experimente scurte, urmate de întrebări la care preșcolarii răspund oral, apoi se notează datele experimentale şi se interpretează rezultatele;
 fie că se porneşte de la o problemă bine aleasă, clară, ce urmează a fi
studiată în vederea determinării unei legi, a studiului unui anumit sistem.