Managementul relaţiei profesor –elev în gestionarea situaţiilor de criză

Managementul relaţiei profesor –elev în gestionarea situaţiilor de criză

Pentru educator, cunoaşterea şi stăpânirea artei manageriale este esenţială, deoarece cunoaşterea managementului ca pe un proces complex nu înseamnă “dirijism”, iar managerii nu asigură imediat succesul unei acţiuni.
Un management eficient se fundamentează pe negocierea sistemului de reguli care funcţionează în clasă. Negocierea presupune implicarea elevilor, activarea lor, într- un câmp esenţial pentru individ, acela al exerciţiului democratic. Dacă elevul este subiect pasiv în şcoală, nu i se va putea cere să manifeste ulterior atitudini şi comportamente specifice unui cetăţean.
De aceea, şcoala trebuie să fie considerată un spaţiu privilegiat, care să ofere o densitate mare de oportunităţi, apte să potenţeze creşterea elevului.
Acest lucru nu este posibil dacă cele mai multe reguli sunt decise de către adulţi, iar conţinutul lecţiilor, de asemenea, este ales de profesori. Parteneriatul şi negocierea sunt necesare nu numai pentru a asigura un control eficient al clasei, dar şi pentru implicarea elevilor într- un exerciţiu esenţial al democraţiei: alegerea şi acceptarea responsabilităţii pentru alegerea facută.
În acest sens, o problemă esenţială este aceea o comunicării. Thomas Gordon, care s- a ocupat de problema stabilirii unor relaţii pozitive între profesor şi elev, credea că utilizarea unor modalităţi de comunicare precise şi relativ neutre contribuie la reducerea comportamentelor negative din partea elevilor.
Ideea este de a-l ajuta pe elev să găsească singur calea de rezolvare , oferindu-i drept suport simpatia profesorului.
Dacă profesorul are o problemă, într- o modalitate sau alta vor fi afectaţi şi elevii, de aceea trebuie să fie implicaţi în soluţionare.
Managementul clasei depinde hotărâtor şi de imaginea pe care elevii şi-o formează despre profesorul efficient, profesorii fiind supuşi în mod sistematic unor teste, care configurează următoarea succesiune:
a) poate profesorul să menţină ordinea?
b) ştie să râdă?
c) îi înţelege pe elevi?
* prima întrebare implică faptul că elevii aşteaptă de la profesor exact acest lucru, să menţină ordinea;
* a doua întrebare implică din partea elevilor aşteptarea ca menţinerea ordinii să nu se transforme într- un regim de disciplină prea aspră şi represivă;
* a treia întrebare se referă la înţelegerea clasei ca întreg, a grupului de elevi şi a statutului lor şi nu la înţelegerea manifestată în raport cu anumiţi membri ai grupului.
Încercând să descopere „ imaginea” unui profesor care, deşi păstrează ordinea, este agreat de elevi, R. Nash a ajuns la concluzia că: elevii îi privesc favorabil pe acei profesori care păstrează ordinea, sunt stricţi şi pedepsesc indisciplina; acei profesori care îi ţin ocupaţi, le dau exemple, îi ajută şi se fac înţeleşi; care sunt interesaţi, neobişnuiţi, aparte; care sunt cinstiţi, consecvenţi şi nu favorizează pe nimeni; care sunt prietenoşi, amabili şi glumesc.
Un management adecvat al clasei trebuie să ţină cont de anumite diferenţe la nivelul elevilor, diferenţe care vor genera în mod firesc aşteptări diferite în raport cu rolul profesorului, cele mai importante diferenţe sunt:
1. Diferenţele de vârstă. Un profesor eficient ştie că trebuie să utilizeze metode adecvate vârstei elevilor săi şi că la vârste diferite, elevii au aşteptări diferite. De aceea vârsta este un criteriu de care trebuie să se ţină seama în elaborarea unor tehnici de administrare a unei situaţii educative conflictuale.
2. Diferenţele de abilitate. Acest gen de diferenţe reclamă din partea profesorului un comportament şi metode diferenţiate, deoarece: motivaţia pentru muncă, în clasă, diferă semnificativ de la cei dotaţi la cei mai puţin dotaţi, nivelurile diferite de abilitate reclamă atitudini diferite din partea profesorului, criteriile care definesc succesul sau insuccesul diferă în funcţie de nivelul de abilitate al elevilor.
3. Diferenţele de sex. În clasele primare fetele sunt mai cooperante şi lor le place să scrie şi să citească iar băieţii iubesc sportul preferă matematica şi activităţile practice.
4. Diferenţele de statut socio- economic. Aceste diferenţe există şi pot induce o multitudine de efecte negative.
5. Diferenţele culturale. Acestea se referă mai puţin la subculturile generate de medii socio- economice diferite, având în vedere valorile culturale proprii grupului etnic sau religios al elevului.
Managementul şi controlul clasei vizează nu numai problemele minore care pot apărea într- o clasă, ci şi- cu precauţiunile deja amintite- probleme serioase de comportament şi disciplină. Pentru rezolvarea acestora un bun manager urmăreşte: intervenţia directă, admonestarea elevilor care creează probleme de disciplină şi folosirea tehnicilor interviului.
Un management eficient al situaţiilor şcolare presupune prezenţa unor reguli. În acest sens, Kenneth Moore scria: ”Elevii au nevoie şi vor reguli. Ei vor să ştie ce se aşteaptă de la ei şi de ce. Profesorii care încearcă să evite fixarea unor reguli şi a unei structuri vor descoperi adesea că rezultatul este haosul, mai ales când se ocupă de copiii mici.”
Regulile pot fi impuse de către profesor sau pot fi negociate cu elevii; ele pot funcţiona în favoarea profesorului sau îi pot submina autoritatea, obligându-l să recurgă la acte care ţin de sfera puterii. Ansamblul regulilor dominante dintr- o clasă caracterizează, în acelaşi timp, ceea ce profesorul consideră ca fiind un comportament deziderabil, dar şi corelativul negativ al acestuia, comportamentul indezirabil.
Cercetările de teren demonstrează că un număr prea mare de reguli atestă o situaţie anomică, explozivă, uneori generată tocmai de numărul exagerat de mare al acestora (avem in vedere mai ales reguli cu caracter punitiv) .Fiecare clasă trebuie să aibă reguli. Orice clasă are nevoie de câteva reguli, niciuna nu are nevoie de prea multe; prea multe reguli creează confuzii în rândul elevilor şi pot deveni imposibil de impus. Câteva reguli bine definite, care să convină atât elevilor cât şi profesorului, se vor dovedi ideale .
Regulile care guvernează situaţia „normală” dintr- o sală de clasă trebuie să satisfacă următoarele criterii: relevanţa, proprietatea de a fi semnificative, pozitivitatea. Pentru a fi relevante, regulile trebuie să evite extremele: să nu fie nici atât de generale încât să nu se potrivească nici unei situaţii reale, dar nici atât de specifice încât fiecare lecţie nouă să reclame alte reguli. Relevanţa presupune o anumită ierarhie a regulilor, prezenţa unei compatibilităţi între acestea, precum şi o relativă flexibilitate în interiorul ierarhiei respective.
Un bun manager al clasei trebuie să fie capabil să realizeze schimbări profunde în cultura, climatul şi instrucţia tuturor copiilor, indiferent de naţionalitate, în direcţia fundamentării tuturor demersurilor didactice pe principii democratice, să introducă noi strategii instrucţionale care să încurajeze colaborarea, toleranţa, sporirea încrederii în forţele proprii şi îmbunătăţirea performanţelor şcolare ale elevilor, să realizeze şi să utilizeze în procesul didactic proiecte ale clasei.
În opinia specialiştilor în domeniul educaţiei managementul şcolii şi al clasei au ca scop încurajarea controlului comportamental la elevi prin promovarea rezultatelor şi comportamentelor şcolare pozitive.De aceea, rezultatele şcolare, eficienţa didactică a profesorului şi comportamentul elevilor şi al profesorilor interacţionează direct cu managementul clasei şi al şcolii.
Elementele de management al clasei se constituie cu suficientă claritate şi din perspectiva strategiilor şi metodelor didactice.
Prin strategii didatice se înţelege de obicei ansambluri de forme, metode , mijloace tehnice şi principii de utilizare a lor, cu ajutorul cărora se vehiculează conţinuturi în vederea atingerii obiectivelor sau direcţii principale de acţiune, presupunând structuri de metode , tehnici şi procedee.
Potrivit literaturii de specialitate se disting trei modele de predare şi strategii didactice: modelul spontan, care se referă la strategii tradiţionale utilizate de profesori, şi constau în selecţia unor cunoştinţe , transmiterea acestora într-o formă orală şi solicitarea elevului să reproducă aceste cunoştinţe; modelul de transmitere prin reproducere este axat mai ales pe îndrumarea elevului de a ajunge la cunoştinţe; modelul transformării ce porneşte de la principiul că elevul doreşte să înveţe şi se află în căutarea cunoştinţelor.
Analizând managementul activităţilor didactice în plan curricular, se pot deosebi cinci strategii bine delimitate : explicativ – reproductivă, explicativ – intuitivă, algoritmico – euristică, euristico – algoritmică şi a metodelor participative.
Deciziile cadrelor didactice în alegerea strategiei optime rezultă din compararea obiectivelor din taxonomiile cognitive, afective şi psihomotrice, cu tipurile de inteligenţă sau cu diverse metode şi tehnici. În asemenea situaţii, măiestria profesorului trebuie susţinută de diagnoza psihologică, fiind necesară în acelaşi timp şi o colaborare directă, permanentă între profesor şi elev.
Demersul complex de schimbare a practicilor instrucţionale prin introducerea învăţării prin cooperare s-a centrat pe principiile cercetării- acţiune, pornind de la premisa că individualismul şi competiţia promovate în majoritatea claselor de elevi pot fi echilibrate de practici educaţionale democratice şi colaborative.
Un bun management al clasei implică stabilirea de reguli clare acolo unde este nevoie, evitarea celor inutile, eliminarea pe cât posibil a celor punitive, revizuirea lor periodică, schimbarea sau eliminarea lor când este cazul. Pe lângă scopul lor pragmatic, de a face controlabilă o situaţie şcolară dată, negocierea şi asumarea regulilor vizează o finalitate pe termen lung: formarea unor mentalităţi şi atitudini democratice în raport cu norma şi cu exigenţele acesteia.

Prof. Dinu Nicoleta
Liceul Teoretic “Panait Cerna”, Brăila