ÎNVAŢAREA IN ORA DE FILOSOFIE

În accepţiunea sa cea mai largă, învăţarea reprezintă orice
schimbare relativ stabilă produsă în comportament, care rezultă
din contactul cu mediul natural şi social.
În sens restrâns, învăţarea şcolară se referă la orice
achiziţie de comportament nou (cunoştinţe, priceperi, deprinderi,
atitudini), obţinută prin exerciţiu, care are rolul de a optimiza
adaptarea omului la mediu.
Pentru a vorbi despre învăţare, trebuie îndeplinite trei
condiţii:
1. să existe o schimbare în comportament;
2. schimbarea trebuie sǎ fie un rezultat al experienţei;
3. schimbarea trebuie sǎ fie durabilă.

Modele ale învăţării din perspectivă pedagogică
1. Modelul amprentei
Este cel mai vechi model şi cel mai frecvent utilizat în discursul
şi practica profesori-
lor. Activitatea profesorului constă în a emite un mesaj care se
imprimă în spiritul celui format. Rolul elevului este pasiv,
memorarea fiind activitatea intelectuala cea mai solicitată.
Profesorul abordează predarea ca pe o acţiune care se derulează
în sens unic; el comunică în cadrul unor expuneri „ex
cathedra” un anumit volum de cunoştinţe elevilor, care nu au
altceva de fǎcut decât sa le reţină aşa cum le-au fost
transmise.
Recursul la comunicarea şi însuşirea cunostinţelor este
adeseori necesar în predarea şi învăţarea filosofiei. Există
conţinuturi care nu pot fi supuse unei investigaţii directe a
elevilor pentru că sunt prea complicate sau reprezintă ceva cu
totul nou pentru ei. Sprijinite, atunci când este posibil, pe un
suport intuitiv-demonstrativ, expunerile fac posibilă comunicarea
unui volum mare de cunoştinţe într-o perioadă scurtă de timp.
Mai mult, elevii apreciază în general travaliul retoric,
argumentarea, metaforele şi figurile de stil atât de rǎspândite
în câmpul filosofiei.
Problema care se pune însă este cea a eficienţei învăţării.
Limitele modelului amprentei sunt cel puţin urmatoarele: confuzia
între a învăţa şi a memora, între a se informa şi a stăpâni
(informaţia este nefuncţională dacă nu este folosită);
informaţia nu se converteşte automat în operaţie.
2. Modelul constructivist al învăţării: a învăţa înseamnă a
cerceta şi a rezolva
Acest model se bazeazǎ pe lucrările filosofice ale lui G.
Bachelard şi pe cercetările
psihologice ale lui J. Piaget, L. Vâgotski şi J. Bruner. Potrivit
acestui model al învăţării, cunostinţele se construiesc de cel
care învaţă ca urmare a relaţiei între datele furnizate de
experienţa anterioară şi noile cunoştinţe. A învăţa
înseamnă a trece de la o stare de dezechilibru (datorată unui
obstacol) la o stare de echilibru superior, în măsura in care el
înseamnă o mai bună înţelegere şi posibilităţi de acţiune
superioare.
J. Piaget a analizat acest proces pornind de la douǎ premise. În
primul rând, omul nu învaţă decât dacă resimte o trebuinţă.
În al doilea rând, această trebuinţă derivă dintr-un
dezechilibru între ceea ce ştie individul şi situaţia nouă cu
care se confruntă. Restabilirea echilibrului se poate face în
două moduri. Mai întâi, prin asimilare, care este un proces
mental prin care un individ încorporează noile experienţe în
schemele operatorii şi în experienţa de care dispune deja. Apoi,
prin acomodare, care este procesul mental prin care individul îşi
modifică schemele existente în funcţie de caracteristicile noii
situaţii, adaptând astfel modurile anterioare de gândire la
informaţia nouă.
De aici rezultă următoarele consecinţe pedagogice:
1. A învăţa înseamnă a acţiona. În aceste condiţii, rolul
profesorului constă în a organiza „situatii-problemă” care
generează învăţarea.
2. A învăţa înseamnă a rezolva probleme. În aceste condiţii,
rolul profesorului este acela de a impulsiona elevul în rezolvarea
problemelor. Acestea pot lua diferite forme: studiul de caz,
conversaţia euristică, problematizarea etc.
De aici s-a nǎscut unul dintre principiile de bază dupǎ care se
conduc astăzi activităţi-
le didactice concrete: principiul instruirii prin acţiune
(„learning by doing”). Noile teorii ale învăţǎrii au pus în
evidenţă faptul cǎ formarea conceptelor se realizează pe baza
interiorizării unor acţiuni, adică pe baza trecerii de la
acţiuni externe cu obiectele la acţiuni interne, care se
desfăşoară pe plan mintal, cu ajutorul limbajului. Conform
psihologiei genetice, gândirea este un joc de operaţii şi nu o
simplă asimilare de imagini şi noţiuni. În aceste condiţii, a
forma gândirea înseamnă a forma operaţii, iar a forma operaţii
înseamnă a le construi în şi prin acţiune.
Strategiile bazate prioritar pe acţiunea de cercetare a elevilor
care pot fi utilizate în cadrul orelor de filosofie sunt
problematizarea şi învăţarea prin descoperire. Problematizarea
este o metodă didactică cu un potenţial euristic deosebit, în
cadrul căreia se generează deliberat o dificultate cu scopul ca
elevul, prin depăşirea acesteia, să înveţe ceva nou. În ora de
filosofie pot fi create situaţii-problemă cum ar fi : „Omul este
scop sau mijloc?”, „Ne naştem sau devenim oameni?”, „Natura
omului şi practicarea dreptăţii sunt în conflict?”, „Dacǎ
menirea statului este de a impune o anumită ordine socială, mai
putem vorbi de libertăţi individuale?”.
Strategia rezolvării de probleme are multiple valenţe didactice:
captează cu uşurinţǎ atenţia, mobilizează la efort; asigură o
motivare intrinsecă a învăţǎrii; antrenează aptitudinile
creatoare. Mai mult, această strategie dezvoltă schemele
operatorii ale gândirii şi contribuie la formarea unui stil activ
de învăţare. Totodată, cunoştinţele dobândite prin efort
propriu sunt reţinute un timp mai îndelungat.
O altă strategie bazată prioritar pe acţiunea de cercetare a
elevilor care poate fi utilizată în predarea filosofiei este
învăţarea prin descoperire. Aplicarea cu succes a acestei
strategii presupune lectura critică a unor texte oferite de diverse
surse de informare (manual, bibliografii suplimentare, surse
electronice), analiza şi comentariul.
Analiza şi comentariul de text nu înseamnă simplǎ receptare
pasivă şi mecanică a materialelor, ci o prelucrare activă a
acestora, însoţită de reflecţia personală. În cadrul analizei
de text, elevii urmează: să recurgă la gândirea
critic-reflexivă; să utilizeze corect şi flexibil conceptele şi
informaţia factualǎ; să se raporteze critic la argumentele
folosite în sprijinul unei susţineri; să-şi formeze şi să-şi
exprime părerile personale.
Alte strategii activ-participative bazate pe principiul instruirii
prin acţiune, care au ca obiectiv prioritar exprimarea
personalităţii elevului şi care pot fi folosite în predarea
filosofiei, sunt: eseul, tema de cercetare şi studiul de caz,
brainstorming-ul, metoda”6-3-5”, metoda „Phillips 6-6”,
reuniunea- panel etc.
Noţiunile învăţate prin acţiunea proprie a elevilor şi nu prin
receptare pasivă devin operaţionale şi se fixează în memoria de
lungă durată. Mai mult, utilizarea unor strategii
activ-participative cum sunt cele menţionate mai sus permite
profesorului predarea nedogmatică a filosofiei şi crearea în
clasă a unei atmosfere propice dezbaterilor. Pe parcursul
activităţilor elevilor li se oferă astfel posibilitatea să pună
întrebări, să-şi manifeste curiozitatea, nedumerirea, interesul,
urmând să fie conduşi, în măsura în care acest lucru este
posibil, să descopere singuri răspunsurile.

Bibliografie
1. Usaci, D. – Învăţarea în Pregatirea iniţială,
psihologică, pedagogică şi metodică a profesorilor, Editura
Universităţii Transilvania, Braşov, 2003
2. Cucoş, C. (c.) – Psihopedagogie, Editura Polirom, Iaşi, 1998
3. Albulescu I., Albulescu M.- Predarea şi învăţarea
disciplinelor socio-umane, Editura Polirom, Iaşi, 2000