Interdisciplinaritate, transdisciplinaritate și pluridisciplinaritate în cadrul orelor de literatură

Se vorbeşte azi tot mai mult despre pluridisciplinaritate,
interdisciplinaritate şi transdisciplinaritate. In mod firesc, omul
gândeşte interdisciplinar. De altfel, practica socială nici nu
cunoaşte probleme unidisciplinare, dimpotrivă, ea reclamă –
pentru adecvarea demersurilor teoretice – deschiderea şi
comprehensiunea spre şi pentru toate domeniile cunoaşterii. Prin
tendinţele ce se manifestă in evoluţia invăţămantului
contemporan, fără indoială că aceste noţiuni s-au impus cel mai
mult atenţei.
Prezentul material încearcă o abordare teoretică generală
acelor trei noţiuni şi exemplificarea lor in cadrul disciplinei
limba şi literatură română.
Pluridisciplinaritatea (multidisciplinaritatea) se referă la
situaţia în care o temă aparţinând unui anumit domeniu este
supusă analizei din perspectiva mai multor discipline, acestea din
urmă menţinîându-şi nealterată strucura şi rămînînd
independente unele în raport cu celelalte.
• Obiectele de studiu contribuie, fiecare în funcţie de propriul
specific, la clarificarea temei investigate. La acest nivel vorbim
de o corelare a demersurilor mai multor discipline în vederea
clarificării unei probleme din cât mai multe unghiuri de vedere.
• La acest nivel / în cadrul acestei abordări, procesele de
integrare curriculară se situează în special la nivelul
conţinuturilor, al cunoştinţelor. De aceea, cele mai frecvente
(şi mai clare) demersuri au loc între discipline înrudite (care
provin, de exemplu, din aceeaşi arie curriculară) sau care devin
înrudite datorită temei.
Interdisciplinaritatea.
Dacă în cazul pluridisciplinarităţii vorbim de o ,,corelare” a
eforturilor şi a potenţialităţilor diferitelor discipline pentru
a oferi o perspectivă cât mai completă asupra obiectivului
investigat, interdisciplinaritatea presupune o intersectare a
diferitelor arii disciplinare.
• În abordarea interdisciplinară încep să fie ignorate
limitele stricte ale disciplinelor, căutându-se teme comune
diferitelor obiecte de studiu, care pot duce la realizarea
obiectivelor de învăţare de grad mai înalt, a competenţelor
transversale, considerate cruciale pentru succesul în societatea
contemporană. Între acestea se numără şi luarea de decizii,
rezolvarea de probleme, însuşirea metodelor şi tehnicilor de
învăţare eficientă, antreprenoriatul etc.
• Principiul organizator nu mai este de regulă conţinutul, mult
prea ancorat în graniţele disciplinare, ci se trece la centrarea
pe aşa-numitele competenţe transversale. ,,Aici, conţinutul şi
procedurile disciplinelor individuale sunt depăşite; de exemplu,
luarea de decizii şi rezolvarea de probleme implică aceleaşi
principii, indiferent de discipline”
Trandisciplinaritatea reprezintă gradul cel mai elevat de integrare
a curriculum-ului, mergînd adesea pînă la fuziune. Fuziunea este,
aşadar faza cea mai complexă şi mai radicală a integrării.
• Adoptarea de tip trandisciplinar tinde progresiv către o
,,decompartimentare” completă a obiectelor de studiu implicate.
• Abordarea integrată a curriculum-ului specifică
trandiscilpinarităţii este centrată pe ,,viaţa reală”, pe
problemele importante, semnificative, aşa cum apar ele în context
cotidian şi aşa cum afectează vieţile diverselor categorii de
oameni.
• Conţinuturile şi competenţele se integrează în jurul unor
probleme. Întrebarea care orientează demersul trandisciplinar este
Cum îi putem învăţa pe elevi să fie buni cetăţeni în viitor?
Achiziţiile învăţării au sens doar prin contribuţia lor la
succesul personal şi social al tinerilor în contexte culturale şi
sociale concrete.
• Ca instrument pentru determinarea cadrului conceptual, este
propusă reţeaua transdisciplinară.
• Disciplinele formale clasice îşi pierd capacitatea de a dicta
modul de derulare a instruirii şi modelul de proiectare
curriculară. Cunoaşterea pe care o dobîândeşte individual este
situată într-un anumit context social, economic, politic şi
cultural.
• Cele trei abordări pot fi privite ca stadii ale integrării
curriculum-ului şi ca etape în proiectarea de curriculum integrat.
Se merge de la progresiv, de la varianta cea mai apropiată de
modelul disciplinar (multidisciplinaritatea) până la disoluţia
totală a barierelor disciplinare (transdisciplinaritatea).
La orele de literatură, noţiunile interdisciplinaritate,
pluridisciplinaritate şi transdisciplinaritate sunt intrinseci
demersurilor de interpretare a unor texte artistice. Atat
profesorul, cat si elevii sunt , în cele mai dese cazuri, nevoiţi,
prin însuşi datul operei, să facă anumite conexiuni între
diferite discipline, să transfere metode din diverse domenii ale
cunoaşterii în cel al literaturii şi să le aplice în vederea
interpretării textului artistic. Opera literară reprezintă un
complex de sensuri şi semnificaţii care se cer interpretate,
clarificate şi înţelese, de aceea, in demersul de descifrare a
textului literar, se apelează la diverse discipline auxiliare:
istorie, filozofie, psihologie, mitologie, semiotică, stilistică,
poetică etc. Astfel, studierea prozei de factură istorică
(Alexandru Lapusneanul de C. Negruzzi), de exemplu, impune relaţia
literatură – istorie, analiza celei psihologice (Patul lui
Procust de C. Petrescu) – relaţia literatură – psihologie,
interpretarea operelor inspirate din mitologia universală /
naţională (Meşterul Manole de L. Blaga, Baltagul de M. Sadoveanu)
– relaţia dintre acestea şi mitologie, lectura celor filozofice
– relaţia cu filozofia etc. Prin urmare, la nivelul acestor
interdependenţe, se manifestă pluridisciplinaritatea.
Abordarea din perspectiva transdisciplinară presupune transgresarea
spaţiului literaturii şi situarea în domeniul celorlalte arte.
Analiza unei ilustraţii la operă („Relaţionaţi poezia
Trecut-au anii... de M. Eminescu cu ilustraţia Ligiei Macovei la
aceeaşi operă”), comentarea în paralel a unei creaţii plastice
şi a operei literare („Ce sugerează imaginea?”, „Ce idei
îţi apar privind-o?”, „Raportaţi aceste idei la textul
literar studiat”, „Ce afinităţi între imagine şi text
descoperiţi?” „Care sunt modalităţile de comunicare
artistică proprii celor două arte?”), compararea unei
ecranizări cu textul literar propriu-zis (romanul şi filmul
Moromeţii: „Cât din roman a încăput în film?”, „Ce a
rămas dincolo de cadru?”, „Cum motivaţi alegerea
regizorului?” etc.), vizionarea unui spectacol după / înainte /
în timpul studierii operei, punerea în scenăde către elevia unui
tablou / act (mai rar a operei în întregime) sunt câteva dintre
multiplele posibilităţi de manifestare a
transdisciplinarităţii.