Jocuri educaţionale

Întrecerea
Folosirea parantezelor în exerciţii
Matematica Clasa a III-a

Încurcatura geografică
Harta fizică a României. Puzzle
Geografie Clasa a VIII-a

Armonia culorilor
Fracţii egale
Matematica Clasa a IV-a

Importanţa elementelor nonverbale în comunicarea didactică

Învăţământ gimnazial | Limba şi literatura română

Propus de: braiesti | 03.01.2019 20:35 | Revista cadrelor didactice nr. 52/2019 | 262 vizualizări

În comunicarea didactică, alături de cuvânt participă şi alte tipuri de semne transmiţătoare de mesaj, cum ar fi: mimica, ritmul vorbirii, volumul vocii, gesturile, tonul, mişcările şi postura profesorului, vestimentaţia etc.

Orice comportament este un act de comunicare, astfel încât educatorul nu încetează să fie educator în afara exprimării prin cuvânt. Oamenii sunt şi arată mai mult decât rostesc, indică, ori vor să fie, să arate, să rostească. Acesta este şi motivul pentru care nu poate fi neglijat rolul elementelor nonverbale în comunicare, cu atât mai mult, în comunicarea cu caracter didactic.
Copiii învaţă de la adulţi să fie în pas cu timpul, să fie modelul timpului în care trăiesc, inclusiv la nivelul gesturilor, al înfăţişării, al atitudinii etc. În general vorbind, este o modă, un tipar al timpului, şi la nivelul limbajului nonverbal, tipar învăţat prin imitaţie selectivă.
Elementele comunicării nonverbale au capacitatea de a concentra situaţii pentru care ar fi nevoie de adevărate descrieri. Uneori, un gest, schimbarea tonului, tăcerea etc. spun mai mult decât o mie de cuvinte, după cum se întâmplă uneori ca aspectele nonverbale să spună mai mult sau altceva decât ceea ce intenţionează cineva prin cuvinte. Toate acestea şi mai multe sunt cunoscute de către profesor, prin pregătirea psiho-pedagogică (şi nu numai), şi sunt utilizate pe direcţia eficientizării activităţii didactice în realizarea obiectivelor educaţionale.
Dintre elementele nonverbale valorificate în activitatea didactică, pentru a îmbunătăţi comunicarea sau pentru a diagnostica o situaţie cu intenţia de corectare, amintim: ritmul vorbirii, volumul vocii, acoperirea pauzelor în vorbire, mişcările şi posturile corpului, vestimentaţia etc.
Ritmul vorbirii este un indiciu important în comunicare didactică. Un ritm rapid în exprimarea verbală poate indica o bună stăpânire a informaţiilor şi a competenţelor de ordonare rapidă şi adecvată a acestora, precum şi graba de a oferi cât mai multe informaţii, dorinţa de afirmare, de reuşită, de a impresiona etc. Un ritm lent poate dovedi un temperament melancolic, dezinteres faţă de activitate, o slabă stăpânire a informaţiei (insuficientă, insuficient înţeleasă etc), o suferinţă fizică sau una psihică.
În comunicarea didactică, acest reper poate fi utilizat de către profesor pentru a obţine informaţii suplimentare despre situaţia interlocutorului, pentru a-şi adapta acţiunea educativă.
În ceea ce-l priveşte, profesorul trebuie să-şi adapteze ritmul vorbirii la capacitatea de recepţionare a elevilor, ca medie a clasei, în activităţi frontale, să-şi adapteze ritmul la capacitatea de recepţionare a elevului în activităţile individuale.
Calitatea vorbirii poate indica o persoană caldă, mieroasă, neutră, dură etc. În activitatea didactică, acest element,precum şi celelalte puse în discuţie, trebuie folosit în favoarea elevului, profesorul fiind nevoit să-şi găsească o tonalitate plăcută, atrăgătoare, în orice caz, adaptată diferitelor secvenţe de învăţare.
Volumul vocii, mare sau mic, transmite sau nu autoritate, siguranţă, dorinţa de receptare etc. În plan didactic, este de dorit ca profesorul să posede un volum mare al vocii, element benefic partenerilor în comunicare, măcar din două motive: mesajul este receptat de către toţi elevii cu claritate, fără efort, indiferent de distanţa faţă de profesor, menţinându-şi atenţia spre vorbitor; profesorul nu face un efort deosebit să se facă auzit sau înţeles cu claritate, nu este nevoit să repete informaţiile, nu ar avea nevoie de eforturi suplimentare, la nivel de voce, pentru a acapara atenţia elevilor. Utilizarea acestui element este educabilă.
Acoperirea pauzelor în vorbire cu sunete sau cuvinte parazitare poate trăda o obişnuinţă sau poate indica probleme de exprimare, de ordonare a ideilor, de activare a informaţiilor, o slabă cunoaştere a problemei, incapacitatea de concentrare, o altă idee dominantă, un disconfort psihologic etc.
Toate elementele ce ţin de vorbire şi sunt extraverbale conturează un fel de-a vorbi, imitabil. Acesta este şi motivul pentru care am pus în discuţie aceste aspecte, deoarece sunt educabile, iar profesorul poate interveni prin exemplul propriu şi prin explicarea, sancţionarea punctuală a aspectelor neplăcute ale exprimării la elev.
Acoperirea pauzelor în vorbire cu sunete, repetiţii, cuvinte de umplutură sau prin lungirea sunetelor este o practică aproape curentă a reporterilor care transmit de pe teren, în direct, în jurnalele de ştiri, dar sunt şi suficiente exemple din partea abonaţilor ecranului, invitaţi la diverse emisiuni, care fac acelaşi lucru. Nici desenele animate n-au scăpat de aşa ceva. Tânărul poate prelua, voit sau nu, acest mod de exprimare, iar şcoala este singura care poate interveni la timp şi convingător în corectarea situaţiei, având în vedere timpul petrecut de către elevi la lecţii, în exerciţiul comunicării cu profesorul.
Mimica este un element important în comunicare, în mod special în relaţia elev-profesor. Se ştie că elevul spionează reacţia mimică a profesorului la fiecare cuvânt rostit, mai ales când nu este sigur de răspuns, aşteptând un semn de încurajare. Alteori, când are un răspuns bun sau o soluţie inedită, abia aşteaptă răsplata mimică a profesorului. Aşadar, în paralel cu exprimarea verbală, între emitent şi receptor are loc un flux informaţional pe bază de mimică, flux cu rol de evaluare, corectare, aprobare etc, care, pe ansamblu, creează sau nu o atmosferă favorabilă comunicării, o atmosferă plăcută sau una aspră, stresantă etc.
Acesta este şi motivul pentru care, teoretic, cei care n-au capacitatea de a reacţiona prin mimică la spusele, la acţiunile altuia, n-ar trebui să se numere printre profesori. Este o realitate faptul că există suficienţi oameni egali cu ei înşişi, adică purtând aceeaşi mimică aproape în orice împrejurare, ca o mască. Profesorul trebuie să ştie că elevul are nevoie de o faţă vie căreia să i se adreseze şi în raport cu care să-şi regleze imediat exprimarea, postura, comportamentul, atitudinea etc. O mimică deschisă, orientată spre vorbitor, poate indica interesul pentru comunicare, pentru conţinutul acesteia, pentru emitent, pentru domeniul temei etc.
Modul de stabilire a contactului vizual dă indicii despre temperament, educaţie, socializarea individului, timiditate sau siguranţă de sine. Nu este de dorit ca profesorul şi elevul, antrenaţi în comunicare, să privească în altă parte, în jos, lateral etc. De aceea, profesorul este cu ochii pe elev, iar acesta din urmă îşi urmăreşte profesorul, măcar în adresarea individuală. Practic, este de neconceput actul comunicării didactice în afara acestui tip de adresare din partea ambilor actori, întrucât în fiecare clipă, fiecare trebuie să vadă ce face, ce zice, cum reacţionează celălalt. În comunicarea nonverbală, se vede ce se spune.
Gesturile, de reglaj şi de alte tipuri, transmit informaţii necesare în adapatarea comunicării. Sunt utilizate şi descifrate atât de elevi, cât şi de profesor, contribuind la economie de timp şi de vorbe: i se dă dreptul la răspuns elevului, i se indică încheierea răspunsului, se solicită participarea la construirea, corectarea răsapunsului, a rezolvării etc., prin gesturi care au o semnificaţie comună şi sunt înţelese ca atare.
Poziţiile corpului sunt purtătoare de mesaje şi în comunicarea didactică, dar şi obiecte ale învăţării: profesorul nu este indiferent cum i se adresează elevul, din acest punct de vedere, dar nici cum i se adresează acestuia, fiind un reper imitabil.
Posturile elevului dau informaţii despre interesul faţă de mesajul profesorului, despre deprinderile de a recepta mesajul, despre respectul faţă de profesor, faţă de şcoală, despre educaţia acestuia etc.
Posturile profesorului constituie indicii despre respectul faţă de meserie, faţă de interlocutor, atitudinea faţă de sine, gradul de implicare în activitate etc.
Atitudinea unui profesor care îndrumă activitatea de la catedră, stând pe scaun, va fi etichetată ca distantă, oficială, eventual indiferentă faţă de elev. Un profesor care circulă printre bănci în timp ce comunică cu elevii va fi recepţionat ca apropiat, activ, interesat de relaţia cu interlocutorii, de reacţiile acestora, interesat de modul recepţionării sarcinilor, de consecinţele acesteia ş.a.m.d.
Atitudinea unui elev de a ţine la distanţă profesorul în relaţia de comunicare poate indica faptul că este dezinteresat de relaţionarea cu acesta, că nu-i este simpatic, că este obosit, introvertit etc. Elevul care este insistent în a comunica cu profesorul poate indica faptul că se simte bine în preajma acestuia, după cum poate indica linguşeala sau exersarea unei atmosfere de comunicare deschisă, firească, prietenoasă, în caz că nu este vorba de o prea mare permisivitate din partea profesorului.
Utilizarea corectă a timpului este o dovadă de disciplină şi respect la adresa interlocutorului, mai ales în comunicarea didactică. Nu numai profesorul trebuie să fie disciplinat în utilizarea eficientă a timpului, în calitate de organizator şi de îndrumător al unei activităţi cu finalitate ştiută, ci şi elevul. Acesta trebuie să înveţe să nu consume în comunicare inutil timpul altuia şi nici să-şi risipescă propriul timp. Altfel spus, relaţia de comunicare dintre profesor şi elev este reglată, influenţată şi de factorul de timp, iar atitudinea faţă de utilizarea acestuia este educabilă.
În concluzie, nu comunicarea în sine reprezintă elementul vital în asigurarea succesului școlar şi social, ci felul în care ea este folosită pentru atingerea acestui scop.

Bibliografie:
1. Stoica, Marin: Pedagogie şi psihologie, Ed. Gh. Alexandru, Craiova, 2002
2. Cucoş, Constantin: Psihopedagogie pentru examenele de definitivare şi gradele didactice, Ed. Polirom, Iaşi, 1998
3. Toma, Melentina: Perspective semio-logice ale situaţiei didactice, Ed. Univ. A. I. Cuza, Iaşi, 2012

Comentarii (0)

Nu există niciun comentariu

Comentaţi

Autentificaţi-vă pe site pentru a putea publica un comentariu.

Azi: 110 evenimente

«MARTIE 2019»
LuMaMiJoViSaDu
123
45678910
11121314151617
18192021222324
25262728293031

Toate evenimentele

Fotografia zilei


Fluturaş

Propus de: lodroman

Sondajul zilei

Folosiți culegeri de gimnaziu la clasă sau pentru acasă? Vă rugăm să vă argumentați opțiunea într-un comentariu

88 voturi | 5 comentarii Vedeţi rezultatele
Propus de: Editura_Intuitext Propuneţi un sondaj

Nou pe didactic.ro

Pentru cadrele didactice din preuniversitar: Abonaţi-vă la Premium și puteţi avea mai multe puncte la dosarul personal!