Formarea și dezvoltarea competențelor profesionale la copiii cu dizabilități din învățământul de masă

Formarea și dezvoltarea competențelor profesionale la copiii cu
dizabilități din învățământul de masă

Pițur Elena Ofelia
Liceul Tehnologic Crâmpoia, Olt, Crâmpoia
Material destinat învățământului profesional și tehnic din
industria textilă și pielărie.

Formarea și dezvoltarea competențelor profesionale la
copiii cu cerințe educaționale speciale, reprezintă un obiectiv
esențial al educației incluzive contemporane. Într-o societate
care promovează egalitatea de șanse și integrarea
socio-profesională, școala are responsabilitatea de a crea
contexte de învățare adaptate, funcționale și orientate spre
viața reală. Competențele profesionale nu înseamnă doar
pregătire pentru un loc de muncă, ci dezvoltarea autonomiei, a
încrederii în sine și a capacității de a participa activ la
viața comunității.
Conceptul de educație incluzivă este susținut la nivel
internațional de documente precum UNESCO și UNICEF, care
promovează accesul egal la educație de calitate pentru toți
copiii, indiferent de particularitățile lor. În România, cadrul
legislativ și curricular sprijină integrarea elevilor cu CES în
învățământul de masă sau special, punând accent pe adaptarea
curriculară și pe dezvoltarea competențelor-cheie și
profesionale.
Acești elevi, care, din cauza unor dificultăți de învățare,
dizabilități, tulburări de dezvoltare sau dezavantaje
socio-culturale, au nevoie de sprijin educațional suplimentar.
Aceste cerințe pot fi temporare sau permanente și pot include:
dizabilități intelectuale; tulburări din spectrul autist;
tulburări de limbaj și comunicare; dificultăți specifice de
învățare; dizabilități senzoriale sau motorii. În cazul lor,
accentul cade pe competențe funcționale, practice și
transferabile, care să le permită integrarea pe piața muncii, în
funcție de potențialul fiecăruia.
Dezvoltarea competențelor profesionale are multiple
beneficii:
– copilul învață să ia decizii, să rezolve sarcini și să
își gestioneze activitățile zilnice.
– reușita în activități practice consolidează încrederea în
propriile forțe.
– participarea la activitățile profesionale reduce riscul de
marginalizare.
– școala devine un spațiu de formare pentru viața reală, nu
doar pentru acumulare teoretică.
Formarea profesională trebuie să fie adaptată ritmului
și stilului de învățare al fiecăruia.
Cadrele didactice au un rol esențial în identificarea
aptitudinilor elevilor cu CES.
Profesorul itinerant și de sprijin, consilierul școlar,
psihologul și dirigintele colaborează pentru: evaluarea
intereselor și abilităților; stabilirea obiectivelor realiste;
adaptarea conținuturilor; monitorizarea progresului. De exemplu, un
elev cu dificultăți intelectuale ușoare poate avea abilități
practice excelente (lucru manual, grădinărit, gastronomie).
Identificarea și valorificarea acestor competențe pot orienta
traseul profesional către domenii potrivite.
Atelierele școlare (croitorie, tâmplărie, gastronomie,
horticultură) oferă contexte concrete de formare. Elevii învață
executând sarcini reale, sub supraveghere, sau, pot realiza produse
finite: confecționarea unui obiect, organizarea unei
mini-expoziții sau participarea la târguri școlare. Astfel,
învață planificare, responsabilitate și colaborare. Jocurile de
rol (interviu de angajare, relația cu clientul) contribuie la
dezvoltarea competențelor sociale și de comunicare.
Orientarea profesională trebuie începută din gimnaziu și
consolidată în liceu. Evaluarea intereselor, testele vocaționale
și discuțiile individuale sprijină luarea unei decizii informate.
Evaluarea nu trebuie să fie centrată exclusiv pe performanța
teoretică, ci pe progresul individual și pe aplicabilitatea
cunoștințelor.
Familia are un rol decisiv în susținerea formării
profesionale. Sprijinul emoțional și încurajarea sunt esențiale.
De asemenea, colaborarea cu agenții economici locali poate
facilita: stagii de practică; vizite la locuri de muncă; angajare
asistată.
Modelele europene de integrare profesională susțin tranziția de
la școală la muncă prin programe de sprijin personalizat.
Printre dificultățile întâlnite se numără:
prejudecăți sociale; resurse materiale limitate; lipsa formării
continue a cadrelor didactice; insuficiența locurilor de muncă
adaptate. Depășirea acestor obstacole presupune politici
educaționale coerente, investiții în formare și sensibilizarea
comunității.
Exemple de bune practici
În unele unități de învățământ special sau incluziv, elevii
participă la: ateliere protejate;
programe de antreprenoriat social; activități de voluntariat.
Aceste experiențe contribuie la dezvoltarea responsabilității și
a competențelor sociale, esențiale pentru integrarea
profesională.
Pe termen lung, dezvoltarea competențelor profesionale la copiii cu
CES reduce dependența socială și crește șansele de integrare
economică. Un adult autonom, capabil să își exercite o profesie,
devine un membru activ al societății. Investiția în educația
profesională a copiilor cu CES contribuie la: reducerea excluziunii
sociale; creșterea coeziunii comunitare; promovarea
diversității și incluziunii.
În concluzie, formarea și dezvoltarea competențelor
profesionale la copiii cu CES reprezintă un proces complex, care
necesită implicarea școlii, familiei și comunității. Accentul
trebuie pus pe potențialul fiecărui copil, pe adaptarea metodelor
didactice și pe crearea unor contexte reale de învățare.
Educația incluzivă nu înseamnă doar integrarea fizică a
elevului în clasă, ci oferirea unor șanse reale de afirmare și
autonomie. Prin strategii adecvate, consiliere vocațională și
parteneriate eficiente, copiii cu CES pot deveni adulți activi,
responsabili și integrați profesional.
Astfel, dezvoltarea competențelor profesionale nu este doar un
obiectiv educațional, ci o investiție în demnitatea și viitorul
fiecărui copil.

Bibliografie

1. UNESCO (1994). Declarația de la Salamanca și cadrul de acțiune
privind educația pentru cerințe educaționale speciale. Paris:
UNESCO.
2. UNICEF (2013). The State of the World’s Children: Children with
Disabilities. New York: UNICEF.
3. United Nations (2006). Convention on the Rights of Persons with
Disabilities (CRPD). New York: ONU.
4. Ministerul Educației (România). (2011). Legea educației
naționale nr. 1/2011, cu modificările și completările
ulterioare. București.
6. Gherguț, A. (2016). Psihopedagogia persoanelor cu cerințe
educaționale speciale. Iași: Editura Polirom.
7. Vrășmaș, E. (2014). Educația integrată și incluzivă.
București: Editura Didactică și Pedagogică.
8. Bocoș, M. (2013). Teoria și metodologia curriculumului.
Cluj-Napoca: Editura Presa Universitară Clujeană.
9. Păun, E. (coord.) (2017). Consiliere și orientare școlară.
București: Editura Didactică și Pedagogică.
10. Zlate, M. (2007). Psihologia muncii și organizațională.
Iași: Editura Polirom.
11. European Agency for Special Needs and Inclusive Education
(2018). Supporting Inclusive School Leadership. Odense, Danemarca.
12. World Health Organization (2011). World Report on Disability.
Geneva: WHO Press.