Deontologia evaluării

Deontologia evaluării

“Fiecare copil pe care îl instruim este un OM dăruit societății”
(Nicolae Iorga)
În pedagogia modernă se insistă pe strânsa legătura dintre predare – învățare – evaluare în cadrul procesului instructiv – educativ. Fără unul dintre aceste trei elemente procesul de instruire nu ar putea fi realizat cu succes, nu și-ar atinge obiectivele. În contextul reformelor înfăptuite în ultimii ani în sistemul educațional, în direcția modernizării și eficientizării, șansele de reușită sunt cu atât mai mari cu cât se are în vedere problema evaluării, atât din punctul de vedere al reconsiderării rolului și modalităților de evaluare, cât și din punctul de vedere al deontologiei actului evaluator. Deontologia evaluării urmărește diferențierea tipurilor de rezultate ale învățării, recunoașterea muncii depuse pentru pregătirea examenelor naționale, obiectivitatea analizei rezultatelor, obținerea unor informații despre calitatea pregătirii absolvenților, integrarea lor pe piața muncii etc. Ea se află în strânsă legătură cu codul deontologic al educatorului. Fără o schimbare de fond a evaluării, în ceea ce privește obiectivele, modul de realizare a evaluării, reformele preconizate în sistemul de educație ar fi incomplete și lipsite de consistență. Din acest punct de vedere, un rol esențial în desfășurarea evaluării îi revine profesorului și modului în care acesta înțelege să proiecteze și să aplice actul de evaluare.
Există foarte multe elemente care conduc la o evaluare calitativă, obiectivă, dar pot apărea și erori/ distorisiuni în cadrul evaluării. Voi analiza în continuare câteva dintre aceste elemente.
Stilul mai mult sau mai puțin autoritar pe care un educator îl promovează în conducerea procesului didactic și, în particular, în relația cu elevii se reflectă și în planul evaluării performanțelor elevilor. Unii dascăli întreprind acțiuni de evaluare ca mijloc de întărire a autorității, se bazează pe constrângere și intimidare, verifică agresiv pregătirea elevilor, apreciindu-i mai sever decât ar trebui. Alți profesori, dimpotrivă, adoptă atitudini mai indulgente, vor să pară cumsecade, să-și creeze popularitate și să câștige simpatia elevilor. Ambele stiluri produc efecte contrarii celor scontate. Stilul agresiv provoacă stres elevilor care-și vor ascunde slaba pregătire și dificultățile de învățare. Atitudinea tolerantă sau, dimpotrivă, indulgentă nu stimulează activitatea de învățare, nu motivează, invită la lene intelectuală, generează un sentiment de suficiență.
Subiectivitatea profesorului este adesea pusă în discuție și de multe ori invocată drept cauză a multor dezechilibre ce se produc la nivelul procesului educațional.
Disciplina pe care o predau (limba și literatura română) presupune o doză de subiectivitate, deoarece, ca profesor, încerc să-l determin pe elev să interpreteze, să anticipeze, să prevadă, să-și exprime opinia (subiectivă), să argumenteze conform felului său subiectiv de a vedea lucrurile, creându-și o competență pe care o evaluez. Orele de literatură, de exemplu, presupun oferirea unor modele de conduită, aspirații, idealuri, exemple de etică și de morală, elevii trebuie să relaționeze între ei, au atitudini subiective, astfel încât evaluarea capătă semnificație pozitivă, axiologică.
O altă adevărată problemă pe care am sesizat-o chiar și printre colegii mei este obsesia evaluării, care poate avea o latura pozitivă prin realizarea funcțiilor, dar este negativă prin tendința de a verifica foarte des activitatea elevilor, diminuând timpul necesar celorlalte componente ale procesului didactic. Unii verifică cunoștințele acumulate prin parcurgerea conținuturilor, alții se raportează la obiective. Atât timp cât evaluarea nu devine o obsesie, ea are un rol de feed-back, un rol stimulator.
Evaluarea supune profesorul unui imperativ: păstrarea, pe cât posibil, a imparțialității și a aprecierii corecte. Totuși, distorsiunile, erorile sunt imposibil de evitat la modul ideal. Putem vorbi astfel de foarte multe greșeli care pot interveni și care trebuie aplanate cât mai mult posibil: efectul halo, efectul de contrast, eroarea proximității, ecuația personală, eroarea tendinței centrale, personalitatea profesorului, codul nescris al școlii etc.
În cele ce urmează voi exemplifica unele dintre aceste greșeli de evaluare.
Astfel, efectul halo constă în tendința dascălului de a evalua un elev în funcție de rezultatele anterioare. El se manifestă prin efectul de impresie generală asupra lucrării corectate sau asupra elevului, prin globalizarea evaluării pe ansamblul criteriilor de evaluare, chiar dacă prestația elevului nu este egală în raport cu fiecare dintre criterii. Se manifestă, de asemenea, prin stereotipii, fixări ale elevului într-o anumită zonă valorică.
Efectul halo și stereotipia pot să acționeze și asupra evaluărilor efectuate în clase diferite, în funcție de impresia generală pe care fiecare colectiv de elevi a generat-o în timp. Astfel, elevii unei clase cotate ca bună, disciplinată, tind să fie notați mai bine decât elevii altei clase care și-a format o imagine nefavorabilă.
Trebuie adăugat și faptul că efectul halo poate apărea atât la nivel micro (la clasele la care predau), cât și la nivel macro (la examenele naționale), când corectez lucrările unor necunoscuți, dar aici efectul halo poate consta în impresia generală asupra lucrării (e neîngrijit scrisă, cu multe paranteze, cu litere mici pe care nu le înțeleg etc.).
Acestea pot fi și stereotipii la care se adaugă starea de spirit a evaluatorului care, plictisit de atâtea lucrări slabe, ajunge să citească printre rânduri și să noteze în funcție, de exemplu, de numărul de pagini scrise.
Efectul de contrast este o altă greșeală care poate apărea în procesul de evaluare, constând în mărirea sau micșorarea unei note în funcție de prestația mai bună sau mai slabă a celorlalți elevi. Un exemplu concret este o clasă la care predau, o clasă în care cei mai mulți dintre elevi abia reușesc să se exprime în limba română, câțiva sunt la nivel mediu, iar unii dintre ei se califică în fiecare an la faza națională a olimpiadei de limba și literatura română. Eroarea de contrast apărea foarte des în cazul meu, ca și în cazul tuturor celorlalți colegi ai mei (elevii au media generală zece, chiar dacă numai la disciplina mea și-au dovedit, în adevăratul sens al cuvântului, competențele excepționale). O soluție pe care am aplicat-o, însă recunosc faptul că tendința de a evalua prin contrast apare destul de frecvent, a fost evaluarea diferențiată pe obiective.
Alte erori de evaluare țin de personalitatea profesorului, de ecuația sa personală. Mulți dintre profesori au rămas la un anumit mod de a gândi meseria de dascăl: profesorul magister, înălțat pe podiumul din fața clasei, lângă catedră, departe de linia imaginară care l-a despărțit de colectivul de elevi. Elevul trebuia să învețe ceea ce doar profesorul putea ști, profesorul acorda nota în funcție de redarea conținutului predat de el, profesorul era un model de personalitate, iar elevul nu avea dreptul de a se abate de la acest tip de personalitate. Astfel, apare eroarea de similaritate care își are originea în opțiunile profesorului privind valoarea și semnificația comportamentelor și capacităților elevilor și se referă la tendința evaluatorului de a-i aprecia pe elevi prin raportare la propria persoană (prin contrast sau prin asemănare). Această eroare apare și ca urmare a opiniei profesorului despre rolul/ funcția notelor.
Unii văd nota ca mijloc de stimulare și acordă cu ușurință note mari, alții- ca instrument de sancțiune. Această abordare a notelor devine evidentă cu prilejul examenelor sau concursurilor școlare, când apar frecvent diferențe între notele elevului din timpul școlii și notele obținute la examen. Soluția este o autoevaluare critică permanentă, acordarea unei atenții sporite în a nu confunda propria persoană cu personalitatea (diferită) a fiecărui elev.
Sunt de părere că în ceea ce privește evaluarea totul depinde de profesor: să aibă competență profesională și să fie informat, să-și dorească autoperfecționare continuă pentru a-și îndeplini meseria la standarde calitative înalte și, până la urmă, pentru a înțelege evaluarea. Trebuie să aibă tact pedagogic și să știe să armonizeze efortul elevilor și al lui însuși; să fie corect și să-și asculte propriul îndemn, să nu se lase influențat în decizii; să-și iubească profesia; să aibă chemare pentru meserie și să-și respecte elevii; din greșelile lui trebuie să învețe, din greșelile altora să ia aminte; să fie conștient că de munca lui de azi depinde generația de mâine.
Școala este locul de instruire a tinerilor, dar și de educare a lor. Profesorul trebuie să fie educator, părinte, îndrumător de minți, un model, un exemplu de urmat.
De aici decurge necesitatea promovării unei relații profesor-elev caracterizată prin încredere reciprocă și conlucrare, ceea ce înseamnă asocierea subiectului la propria formare, inclusiv în ceea ce privește evaluarea rezultatelor activității realizate. Este una dintre funcțiile principale ale evaluării: a dezvolta elevilor competențe autoevaluative, sensul responsabilității și o mai mare autonomie, condiție pentru ca ei să se adapteze mai bine, mai ușor cerințelor vieții.
Ca o concluzie, voi propune un regulament elementar al evaluării în școală:
1. Primul pas al oricărei evaluări este stabilirea obiectivelor.
2. Evaluarea va viza cunoștințe/ abilități/ competențe la disciplina de studiu consemnată în rubricația corespunzătoare din catalog. Evaluarea comportamentului se regăsește în nota la purtare. Acestea nu se confundă!
3. Evaluarea se realizează pe baza fișelor de evaluare/ descriptorilor de performanță/ standardelor de evaluare. În scris, aceste fișe de evaluare trebuie să conțină: cerințe explicite + barem de corectare și de notare + timp necesar redactării + documente de analiză/ interpretare a aplicării instrumentului de evaluare + autoevaluare (care să vizeze optimizarea actului evaluativ).
4. Notele extreme nu se acordă în urma solicitării unor răspunsuri monosilabice sau formate dintr-o singură propoziție.
5. Nu se fac evaluări în timpul orelor în care se studiază alte discipline fără ca elevii să fie anunțați din timp asupra modificărilor din orar.
6. Elevul are dreptul să-și îmbunătățească situația la învățătură până în ultima săptămână a semestrului sau a anului școlar.
7. Motivarea și stimularea elevilor prin evaluare se poate realiza prin ruperea “etichetei” de “elev de 5”, “elev de 10”.
8. Nota se comunică fără aprecieri la adresa persoanei care a obținut-o.
9. După evaluări scrise trebuie realizată rezolvarea subiectelor împreună cu toți elevii, pentru ca aceștia să înțeleagă erorile sau să aibă un model pentru testele următoare.
10. Profesorul evaluează elevii în funcție de ce știu, de ceea ce el a reușit să-i învețe, va evalua competențele, nu persoana elevului.

Bibliografie
VOICULESCU, ELISABETA: Factorii subiectivi ai evaluării şcolare. Cunoaştere şi control, Editura Aramis, Bucureşti, 2001.