COPIII CU C.E.S., O PROBLEMĂ?

Sunt cuvinte care ar trebui să ne urmărească toată viaţa. Da, eu cel matur, indiferent ce hram port şi de unde vin, îmi asum o foarte mare responsabilitate faţă de o viaţă de om, în momentul în care am devenit părinte sau educator. Dacă unii sunt mai puţin conştienţi de acest lucru, înseamnă că undeva, în trecutul lor, în copilăria lor au avut parte de aceeaşi inconştienţă din partea adulţilor din jur. Acesta este un lanţ al slăbiciunilor pe care mulţi dintre noi ar putea să-l rupă, doar dacă ar vrea, doar dacă ar fi mai atenţi la cei din jurul lor, la sufletele nevinovate, “condamnate” la un alt mers al dezvoltării personalităţii lor.
Da, este vorba de copiii cu cerinţe educative speciale. Oare cu ce au greşit aceşti copii şi în faţa cui, de am ajuns să nici nu-i observăm, noi, cei din “alte sfere”? Suntem, oare, destul de convinşi sau de în cunoştinţă de cauză că aceste “cerinţe educaţionale speciale” pot reieşi nu numai dintr-o deficienţă biologică ci, mai ales din experienţele neplăcute, anterioare, ale copilului, din problemele sociale ale familiilor acestora? Răspunsul nu poate veni decât din modul de implicare al membrilor societăţii şi comunităţii, pentru integrarea acestor copii în societate.
Uităm adesea că ne naştem cu drepturi egale şi că doar şansele nu sunt egale! Cu cât mai devreme vom conştientiza acest aspect, adică, cu cât mai de timpuriu, cu atât şansele pentru copiii aflaţi în situaţii de instituţionalizare vor fi mai multe şi mai mari. Influenţa “izolării” copiilor cu CES asupra dezvoltării personalităţii lor este negativă pentru că, ştim foarte bine că dezvoltarea personalităţii copilului este într-o relaţie strânsă cu mediul, acesta determinând, direcţia drumului dezvoltării acestuia.
Să nu uităm că şi confortul psihologic oferit de mediu este determinant într-o evoluţie sau alta a formării şi dezvoltării personalităţii umane.
Nu putem face abstracţie de faptul că avem şi copii instituţionalizaţi. Este o realitate. Important este să dorim să ne schimbăm atitudinea vizavi de aceştia, să înţelegem ce rol important avem, noi, cei care suntem privilegiaţi să creştem şi să educăm copii fără asemenea probleme, chiar şi faţă de aceşti copii. Rolul nostru este de a participa efectiv la schimbarea mentalităţii societăţii, oferind informaţii şi practici ancorate în realitate. Trebuie să găsim diverse modalităţi de integrare socială activă a acestor copii, pentru a diminua factorii care duc la o instabilitate emoţională, la un limbaj dezvoltat insuficient, la un comportament dificil şi să determinăm un echilibru emoţional, încredere în cei apropiaţi pentru a putea relaţiona mai uşor, să participăm la formarea deprinderilor necesare vieţii în colectivitate. Nu numai şcoala are obligaţia şi menirea de a influenţa în bine bunul mers al dezvoltării acestor copii. Câţi dintre noi işi dau seama că aceşti copii au – pe lângă problemele similare cu ale unui copil obişnuit – şi problemele specifice situaţiei care a determinat instituţionalizarea lor? Rezolvarea acestor probleme necesită o tratare individuală prin activităţi de corecţie şi de recuperare şi prin includerea copilului în sistemul educaţional obişnuit.
Toate acestea nu cer un efort atât de mare din partea noastră, dar, tratarea lor cu nepăsare sau indiferenţă, sau şi mai rău, excluderea acestei realităţi din sfera preocupărilor noastre, poate duce la nedezvoltarea celorlalte procese psihice şi a personalităţii acestor copii. Copiii cu CES demonstrează un nivel scăzut de adaptare şcolară, lipsa deprinderilor de viaţă, lipsa de iniţiative, instabilitatea atenţiei, autocontrolul nedezvoltat. Dacă nu din alte motive, atunci, măcar din spirit civic ar trebui să le dăm atenţia cuvenită.
Mediul social este o şansă! Instituţionalizarea nu este o sentinţă! Neimplicarea noastră, a celor din jur este o sentinţă mai periculoasă - şi cu o bătaie mai lungă în viitor - decât orice predispoziţie biologică sau socială! Să ne bucurăm, aşadar, de ceea ce avem, dar să nu uităm de cei mai trişti ca noi!

BIBLIOGRAFIE
Păunescu, C., Copilul deficient, cunoaşterea şi educarea lui, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.
Alois Gherguț, Psihopedagogia persoanelor cu cerinţe speciale, Editura Polirom, Iaşi, 2006.