CONFESIUNE DE CREDINȚĂ: DASCĂL ȘI VOCAȚIE

CONFESIUNE DE CREDINȚĂ: DASCĂL ȘI VOCAȚIE
“Stăpâne, chipul tău e-o carte
Ciudate lucruri poate-un om citi ...”
(W. Shakespeare, Macbeth)
“Universul tot e un corp lizibil”. (Nicolae Balotă)

Arta lecturii constă în aceea că transcende intelectul. Da, citim, de multe ori, pur informațional, dar nu despre această lectură vreau să scriu. Apropierea de carte, de textul literar în special, presupune o întâlnire, cartea vorbește (cartea se vorbește și ne vorbește, pe noi și nouă), e aproape “o ființă vie”. Balotă, Nicolae- Despre pasiuni, Ed. Albatros, București, 1971, pag. 28
Mi-a luat ceva timp până când am înțeles că lumea nu e numai atât cât văd cu ochii, cât aud cu urechile, cât rostesc cu buzele, cât pot pipăi cu palmele. Lectura e mijlocul de a te întâlni pe tine, eul acela interior, profund și , de cele mai multe ori, secret. Nici nu știu: oare, ce e mai real? Banalitățile acestea de zi cu zi , rutina în care trăim sufocați cu toții sau adevărata realitate, aceea nerostită, nevăzută, nepipăită, dar trăită, trăită intens ?! Realitate – un cuvânt înșelător. Octavian Paler, într-un interviu realizat de Eugenia Vodă You tube, emisiunea Profesioniștii – TVR 1 din 2001, zicea că un om are trei vieți: viața publică, viața particulară și viața secretă. Ei, bine, eu așa cred că numai lectura poate citi lumea noastră secretă, numai ea poate străbate până acolo. Are, lectura bineînțeles, capacitatea extraordinară de martor al trăirilor noastre celor mai profunde. În lumina lecturii omul dă, rând pe rând, la iveală cele mai fragede trăiri. Lectura ne face să ne demascăm, în sensul că aici putem renunța la măștile pe care, de cele mai multe ori, viața publică ni le impune. De aceea, pledez eu pentru lectură, ca omul să nu uite de sine și, ca nu cumva ,purtând atâta vreme o mască, să creadă că el doar atât este. Omul e mai mult, întotdeauna ! Din păcate, lumea se află pe un drum greșit. Ființa umană se îndepărtează de sine, de ceea ce este cu adevărat. În emisiunea Nocturne, realizată de Marina Constantinescu, marele Cristian Tudor Popescu analizează acest fenomen al înstrăinării omului de substanța sa definitorie, al pierderii umanului din om. Lumea, în general, trebuie să aibă un centru, acel axis mundi care să adune lucrurile la un loc, care să le guverneze și să le dea o coerență. Da, grecii au pus în acest centru gândirea, creștinismul L-a pus pe Dumnezeu, Evul Mediu a așezat în centru omul… Noi, azi, ce avem în centru ? Artificialul, superficialitatea ar putea fi un bun răspuns. Concluzia : “Omul trebuie să se trezească din această imensă eroare !” (C.T.Popescu) You tube, emisiunea Nocturne – TVR 1 din 31.05.2010
Consider că, într-o lume ca cea în care noi trăim, în care omul tinde să devină un individ depersonalizat, un om abțibild, bidimensional, e nevoie ca eu, dascălul cu vocație și cu marea menire de a preda literatură, să fac ceva pentru elevii mei, mai ales în clasa a IX-a, când, efectiv, cred eu începe devenirea lor. Și, mai cred puternic ceva: dacă nu în orele de română, atunci unde:? Dacă nu noi, cei care avem permanent tangență cu viața prin intermediul cărților, atunci cine? Unde și când să fie discuțiile despre lume și viață, despre înălțările și căderile din suflet, despre pasiuni și idealuri, despre demnitate și lașitate ?
Mulți cred că scopul, și prim și ultim, e acela de a fi profesori buni, a-i pregăti pe elevi astfel încât să obțină note cât mai mari la examenele care le stau în față, la concursuri și olimpiade. Ce-i drept, e acesta un scop util, dar noblețea e în altă parte. La un moment dat ar trebui ca în viața fiecărui profesor să aibă loc o metamorfoză : profesorul trebuie să devină dascăl și cariera să fie, de fapt, vocație. Cred puternic că menirea mea e dascălul cu vocație. Elevii uită lecțiile pur teoretice, dincolo de examenul de Bacalaureat îi așteaptă viața. Lecțiile acelea profunde, care presupun întotdeauna cunoașterea de sine, de Ceilalți și de Dumnezeu, acestea nu se uită. De ele au nevoie, în primul rând, elevii. Cu atât mai mult, cu cât vor întâlni în viața agitată, care începe după liceu, tot mai puțini oameni dispuși să-i învețe aceste serioase lecții ale vieții. Măcar dacă nu am fi o specie pe cale de dispariție. Dar, privind în jur, știu adânc în mine că suntem. E bine, în acest caz, să facem un exercițiu de speranță, să ne lăsăm călăuziți de acest vis, de acest ideal, să-l avem mereu în fața ochilor. Conștientizarea pierderii vocației și pasiunii pentru munca practicată e un act de luciditate, dar, pentru a rămâne în picioare de-a lungul vieții, trebuie să ne hrănim iluziile, idealurile, visele, țintele, scopurile, planurile. Cazul lui Cioran e edificator: deși a pierdut totul în viață, i-a rămas până la sfârșit iluzia scrisului. Dar cei care au supraviețuit în închisori cu gândul Divinității? Și așa s-au salvat. Altfel, am vorbi azi de un sinucigaș sau despre doar niște biete victime. Această conștientizare e benefică, e un prim pas spre acțiune și, chiar așa, hope is a good thing. Viața ne e dată ca o bucată brută de lut din care omul, pe parcursul trăirii sale, trebuie să-și croiască un destin. Avem marea responsabilitate de a putea alege Binele sau Răul. În viață cred că există o triplă modelare: lucrarea de taină a lui Dumnezeu în om, întâlnirea cu Ceilalți și automodelarea, o continuă zbatere. Lucrarea lui Dumnezeu în om se face în mod tainic și sfânt, aproape de neînțeles pentru noi. Nu voi scrie prea mult despre asta, pentru că ne situăm în zona Sacrului și s-ar putea să limităm în cuvinte măreția divină. Cum mă modelează pe mine Dumnezeu, nu pot să exprim în cuvinte, dar știu că o face, simt, știu, conștientizez și cred. Într-o emisiune am auzit pe cineva spunând : “Ce i-aș spune lui Dumnezeu? L-aș ruga să mă ierte. El a fost întotdeauna prezent, dar eu am lipsit de multe ori de la întâlnire.” Interviu EVZ cu Marie-Rose Mociorniţă: “Am o relaţie zbuciumată cu România” din 24.06.2010
În schimb, putem vorbi despre celelalte lucruri care ne formează în viață: genele moștenite de la părinți, istoria, școala, prietenii etc. Cred că omului i-ar fi suficient să găsească pe lume un părinte, un profesor, un prieten. Cred că acestea sunt suficiente, în măsura în care sunt autentice și depline. Gabriel Liiceanu avea mare dreptate în Declarație de iubire când sublinia că un om poate traversa viața în măsura în care este încadrat de un zid afectiv, în măsura în care există pentru noi oamenii aceia pe care îi iubește până la moarte, “constelația ta umană”. Ceea ce scrie Liiceanu este frumos și profund adevărat: “Paginile acestei cărţi s-au născut dintr-o idee simplă: fiecare om îşi alcătuieşte de-a lungul vieţii un edificiu afectiv. Măsura în care el este e dată de consistenţa acestui edificiu, de mâna aceea de oameni - ei nu pot fi mulţi - pe care i-a preluat în el şi pe care i-a iubit fără rest, fără umbră, şi împotriva cărora spiritul critic, chiar dacă a fost prezent, a rămas neputincios. Aceşti oameni puţini care ne fac pe fiecare în parte să nu regretăm că suntem reprezintă, chit că o ştim sau nu, stratul de protecţie care ne ajută să trecem prin viaţă. Fiecare om face faţă la ce i se întâmplă pentru că este protejat în felul acesta. Fără acest zid de fiinţe iubite care ne înconjoară (indiferent că ele sunt sau nu sunt în viaţă), noi nu am fi buni de nimic. Ne-am destrăma precum într-o atmosferă în care frecarea este prea mare. Sau ne-am pierde, ne-am rătăci pur şi simplu în viaţă. Dacă ura celorlalţi - covârșitoare uneori -, invidia lor, mârșăvia lor sunt neputincioase este pentru că există câțiva oameni pe care îi iubim până la capăt.” Liiceanu, Gabriel- Declarație de iubire, Ed. Humanitas, București, 2001, pag. 1
Și, nu în cele din urmă, lucrurile intime, profunde, secrete care ni se întâmplă: singurătatea, decepția, resemnarea, nădejdea, bucuria, credința. Toate acestea ne modelează ființa umană înspre devenirea ei. Și,despre toate acestea, literatura ne vorbește. Nu există experiență umană despre care să nu se fi scris niciodată. Citim adânc în noi când lecturăm o carte. Și asta ne ajută !
Prof. FILDAN MIHAELA