Competenţele necesare profesorului în organizarea învăţării prin cooperare

În profesia didactică, ca în orice activitate, competenţa este condiţia ce asigură performanţă şi eficienţă. Competenţa pedagogică cuprinde un sistem de cunoştinţe, capacităţi cognitive, afective, motivaţionale, manageriale care sunt în interacţiune cu anumite trăsături de personalitate. Pentru exercitarea rolurilor ce revin profesorului în învăţarea prin colaborare şi cooperare, sunt necesare o serie de competenţe ştiinţifice, psihopedagogice, psihosociale, manageriale şi transversale
Competenţele ştiinţifice necesită, din partea profesorului, o cultură generală şi de specialitate. De asemenea, el trebuie să cunoască materia predată, cunoştinţele să fie corecte din punct de vedere ştiinţific, să fie bine organizate, structurate, simplificate, traduse în forme care să stimuleze interesul şi să faciliteze înţelegerea. Cu alte cuvinte realizează o transpoziţie didactică a conţinuturilor.
Competenţele psihopedagogice şi metodice vizează asigurarea eficienţei psihopedagogice a activităţilor instructiv-educative. Cadrul didactic trebuie să deţină un sistem de cunoştinţe de psihologie şi pedagogie pentru a putea proiecta şi realiza optim activităţile didactice. Trebuie să aibă capacitatea de a accesibiliza conţinutul, de a utiliza metodologia adecvată, mediind legătura dintre elevi şi disciplina predată, chiar dintre ei şi lumea înconjurătoare. Profesorul, pentru a realiza o predare centrată pe elev, are nevoie să respecte particularităţile de vârstă şi individuale ale elevilor (nivel intelectual, ritm de învăţare, interese, stil de învăţare). În acelaşi timp, să poată valorifica experienţa cognitivă, afectivă, socială şi practică a elevilor ajutându-i s-o îmbogăţească.
Competenţele manageriale ţin de managementul educaţional şi vizează capacitatea de a orienta, coordona, de a îndruma şi motiva elevii. Profesorul trebuie să aibă abilitatea de a organiza colectivul în grupe de lucru, de a-i face pe elevi să respecte regulile în învăţarea prin cooperare. De asemenea, el este cel care ia decizii pertinente în situaţii d criză, aplanează conflictele, dând dovadă de tact pedagogic. În sala de clasă creează un climat favorabil învăţării prin cooperare, stimulând dorinţa de a realiza sarcinile propuse.
Deţinând competenţe de management educaţional, în conducerea activităţilor de instruire în grup soluţionează anumite probleme metodice: pregătirea elevilor pentru activitatea în grup, începând cu cele legate de organizarea mediului fizic astfel încât să favorizeze interacţiunea profesor-elevi; alegerea temelor ţinând cont de interesul elevilor, de experienţa lor anterioară, de complexitatea, dificultatea temei. O altă problemă metodică se referă la dirijarea activităţii pe grupe, ce presupune prezentarea unor indicaţii, constituirea grupelor, analiza şi prelucrarea materialelor, pregătirea soluţiilor, prezentarea răspunsurilor şi desprinderea concluziilor.
Competenţele psihosociale necesită, din partea profesorului, stăpânirea unor cunoştinţe de psihologie socială cu scopul de a cunoaşte acele fenomene psihosociale ce există la nivelul grupurilor şcolare. Profesorul este cel care încurajează interacţiunea socială în realizarea sarcinilor de învăţare propuse şi gestionează comunicarea didactică. De asemenea, utilizează metode psihosociale pentru a asigura un climat pozitiv în grupul de elevi.
Competenţele transversale relevante într-o activitate de instruire interactivă reală sunt exersate în activitatea de proiectare, organizare, desfăşurare, evaluare a proiectului didactic. Exemple de competenţe transversale ale profesorilor necesare în organizarea şi desfăşurarea învăţării pin cooperare şi colaborare ar fi: gândirea critică, rezolvarea de probleme, lucrul în echipă, empatia, favorizarea învăţării şi transferului de cunoştinţe la elevi, toleranţei, reflecţiei personale, colective, animarea, motivarea grupelor de elevi, activarea unor conflicte socio-cognitive etc. Toate aceste competenţe pot induce o învăţare activă şi interactivă şi se formează în practică chiar dacă există o anumită vocaţie, înclinaţie pentru profesia de cadru didactic.
În instruirea interactivă, cadrul didactic îndeplineşte mai multe roluri cognitive şi metacognitive:
• pedagog, în sensul că prezenţa lui este non-directivă, nu impune cunoştinţele, ci creează situaţii de învăţare care solicită elevilor resursele intelectuale, afective, sociale, motivaţionale activându-le;
• proiectant, manager şi organizator al activităţilor de predare, învăţare şi evaluare;
• mediator al activităţii de învăţare, ce mijloceşte relaţia dintre elev şi obiectul de învăţământ,
facilitând accesul la cunoaştere;
• facilitator al învăţării şi al autoformării elevilor, el nu transmite, pur şi simplu, cunoştinţe, ci înlesneşte procesarea intelectuală a informaţiilor prin activarea proceselor cognitive şi afective, facilitând accesul la cunoaştere;
• sprijin al elevilor în învăţare, explică atunci când este nevoie;
• partener în învăţare, participă la activitate, fiind un interlocutor în comunicarea didactică;
• consilier al elevilor în activitatea de învăţare;
• ghid, călăuză ce dirijează, din umbră, stimulează schimburile intelectuale, sociale, afective;
• observator şi ascultător al elevilor în timpul activităţilor de învăţare;
• evaluator care utilizează metode şi tehnici de evaluare ce au rol de ameliorare, corectare şi nu de sancţionare, elevii participând activ la procesul de evaluare;
• autodidact, în sensul că se perfecţionează permanent, realizează schimburi de experienţă cu celelalte cadre didactice, doreşte să-şi îmbunătăţească practica pedagogică.
Un rol deosebit al profesorului este de a forma, la elevi, abilităţile de cooperare şi colaborare, reorientându-i de la competiţie la cooperare. Învăţământul frontal şi individual pune mai mult accent pe competiţie care, în cazul unor elevi, poate stimula efortul, motivaţia la cei cu reale şanse de succes, poate promova aspiraţii mai înalte. Totuşi, de cele mai multe ori, în situaţii de competiţie există o slabă interactivitate între elevi, apare anxietatea, teama de eşec, lipseşte încrederea reciprocă, unii elevi sunt respinşi de grup şi pot apărea conflicte. Pentru a evita consecinţele negative ale competiţiei e bine să se îmbine motivaţia pentru competiţie cu cea pentru cooperare. Profesorul are datoria de a forma, la elevi, abilităţi de cooperare şi colaborare. În acest sens, are rolul de a stabili situaţii problemă care să fie rezolvate în comun, să motiveze iniţiativa reciprocă, să faciliteze dorinţa de a coopera, să creeze situaţii de a participa împreună la activităţi de grup, să asigure o atmosferă pozitivă de învăţare.
Pentru asigurarea unei învăţări prin cooperare şi colaborare eficiente în studiul disciplinelor pedagogice, profesorul poate ţine cont de o serie de sugestii, recomandări psihopedagogice, practice:
• elevul să fie considerat o persoană implicată în propria formare, capabilă de a-şi spune părerea;
• elevul trebuie să fie responsabilizat, să i se cultive încrederea în sine, în ceea ce ştie, ce face şi ce poate să facă;
• să se stabilească clar obiectivele operaţionale şi să le comunice elevilor pentru a le interioriza şi pentru a obţine un angajament intelectual şi moral al celor educaţi;
• să se încurajeze reflecţia individuală şi activismul social prin activităţi independente şi interdependente, de cooperare;
• să se asigure condiţiile necesare rezolvării sarcinilor de învăţare şi să se asigure că elevii au înţeles ceea ce au de făcut;
• elevii să fie învăţaţi cum să înveţe la disciplinele pedagogice, dezvoltându-le abilităţi metacognitive;
• profesorul să obişnuiască elevii să lucreze împreună, să se asculte unii pe alţii, să emită puncte de vedere diferite, divergente;
• elevii să fie obişnuiţi să accepte faptul că sunt diferiţi şi să respecte particularităţile fiecărui membru al grupului;
• să se încurajeze spontaneitatea, creativitatea, imaginaţia elevilor;
• să se asigure un climat deschis, democratic în timpul activităţilor de grup;
• să se stimuleze, la elevi, dorinţa de a participa la schimburi de idei, concepţii, de argumente, contraargumente în grup valorificându-le în soluţionarea unor probleme;
• să se stimuleze capacitatea elevilor de a lua decizii împreună, ca rezultat al eforturilor individuale şi de grup;
• să se stimuleze capacitatea de autoevaluare, de reflecţie a elevului asupra propriei învăţări.
În concluzie, cadrul didactic nu mai este privit doar ca un transmiţător de cunoştinţe, care conduce procesul de învăţare. În pedagogia interactivă, în organizarea învăţării prin cooperare, el este un coordonator, un îndrumător, colaborator şi facilitator al învăţării elevului. Activităţile de predare – învăţare – evaluare, prin activităţile de grup, capătă noi valenţe, stimulând progresul individual, colectiv şi social.

Bibliografie :
• Tîrcovnicu, V. (1981) – „Învăţământ frontal, învăţământ individual, învăţământ pe grupe”, EDP, Bucureşti.
• Buzaş, L. (1976) – „Activitatea didactică pe grupe”, EDP, Bucureşti.
• Pintilie, M. (2003) – „Metode moderne de învăţare, evaluare”, Ed. Eurodidact, Cluj-Napoca.