Abordarea interdisciplinară prin jocurile didactice

De-a lungul timpului, jocul nu a întrunit opiniile tuturor pedagogilor şi psihologilor în favoarea prezenţei sale în activitatea de învăţare. I s-au descoperit mai multe minusuri: că proclamă fantezia şi nu ia în serios realitatea, că se reduce la plăcerea provocată de acţiune şi nu are în vedere scopuri mai îndepărtate sau că, prin practicarea jocului, elevii ar învăţa numai să se joace. Sunt prea multe evidenţele care pledează în favoarea jocului, cu funcţie de mijloc instructiv, însoţit de efecte educative, încât contestările să mai poată fi luate în seamă.
În activitatea de învăţare au intervenit, nu o dată, constrângerea şi teama. Teoria înstrucţiei şi a educaţiei inspirată de psihanaliză a dovedit, din punctul de vedere al eficienţei instrucţiei şi al efectelor secundare educative ale acesteia, că mult mai importantă şi mai eficientă este o activitate lipsită de sancţiuni. Or, jocul este o activitate lipsită de umbrele inhibitoare ale pedepselor. În timpul jocului, elevul se poate regăsi cu plăcere în ceea ce priveşte dorinţele şi plăcerile lui, nevoia de mişcare şi de elaborare. Regăsindu-se în joc, el va participa activ la acesta. În legătură cu valenţele multiple ale jocului, Erich E. Geissler afirma:
„Dacă reuşim să îmbrăcăm procesele instructive, în special pe cale cu caracter de exerciţii, în forme de joc, plăcerea funcţională ce acţionează în timpul jocului va crea o nouă formă de interes şi de participare care nu poate ajunge la nivelul cantitativ al unor interese obiective nemijlocite, dar care va fi însă, în orice caz, mult superioară atenţiei realizate prin constrângere, înainte de toate, din cauză că elevul, solicitat de joc, va avea o comportare activă. Ocupaţia respectivă devine pentru el o acţiune ludică, aducătoare de plăcere, determinată, de tendinţa spre repetare ce acţionează în joc”.(217-218)
Jocurile contribuie la înlăturarea stării de plictiseală. Ele au un rol stimulator la procesul instructiv, mai cu seamă în prima fază a învăţării, când interesul pentru lecţie nu funcţionează încă. Prin ideea de acţiune, de competiţie cu sine însuşi sau cu ceilalţi parteneri, jocul atrage copii la orice vârstă.
Cu toate că jocurile presupun disciplină, impusă prin reguli, este de remarcat faptul că participanţii la joc o consideră naturală, creându-se astfel un echilibru între cerinţele impuse prin reguli şi subordonarea acceptată a jucătorilor.
La semnificaţia jocului în viaţa copilului s-au referit mai mulţi psihologi. Jean Piaget afirma că jocul este o necesitate organică pentru funcţionarea în bune condiţii a vieţii copilului:
„Este deci necesar, pentru echilibrul său afectiv şi intelectual, ca el să poată dispune de un sector de activitate, a cărui motivaţie să nu fie adaptarea la real, ci dimpotrivă, asimilarea realului la eul său fără constrângeri sau sancţiuni. Acesta este jocul, care transformă realul printr-o asimilare mai mult sau mai puţin pură la trebuinţele eului.”(50)
Jocurile copiilor sunt mult mai distanţate de jocurile didactice. Ceea ce le separă, în primul rând, este conştiinţa de activitate impusă/ sugerată în cazul celei de-a doua categorii. Un psiholog francez aprecia ca element definitoriu pentru jocurile celor mici valoarea – din perspectiva lor de activitate integrală:„Ceea ce caracterizează efectiv jocul celor mici este faptul că, reprezentând întreaga lor activitate, e lipsit de conştiinţa de a fi joc.”(Wallon, 49)
Jocul rezolvă multe dintre problemele interdisciplinarităţii: creează situaţii de învăţare noi şi neobişnuite, înlesneşte transferul de valori între discipline, favorizează lucrul în echipă şi cooperarea, dispoziţia la dialog, creativitatea.
Jocurile lingvistice şi literare, geografice, cu conţinut istoric şi despre mediu, muzicale acţionează intradisciplinar, da şi interdisciplinar, pe teritoriu altor obiecte de studiu, pentru a aprofunda noţiuni, idei şi a lărgi aria stimulilor învăţării.
Limba română, prin varietatea informaţiei cuprinsă în textele literare, oferă cele mai largi posibilităţi de cooperare cu alte discipline.
Jocurile de exersare a comunicării orale/ scrise cuprind o largă varietate la clasele V-VIII. Urmărim prin ele îmbogăţirea şi activizarea limbajului specific fiecărei discipline. Vom prezenta câteva modele pe care le-am probat cu elevii şi care pot deveni sugestii pentru noi creaţii.

CE ANOTIMP ESTE? (clasa a V-a, elemente de geografie generală)
Propoziţii scrise pe cartonaşe, referitoare la acţiuni , fenomene ce se petrec în diverse anotimpuri, sunt extrase la întâmplare, citite şi plasate de copii pe o planşă, în dreptul anotimpului corespunzător scris şi ilustrat.

CUVÂNTUL INTERZIS (clasa a V-a, matematică)
Copiii sunt invitaţi la dialog. Se interzice folosirea numeralului ordinal a cincea.
- În ce clasă sunteţi voi? (în clasa care urmează după clasa a patra)
- În ce bancă stă colegul nostru Mihai? (în banca din faţa elevei Anca.)
Jocurile de rol îi învaţă pe elevi să înţeleagă relaţiile dintre personajele pe care le interpretează (lucruri, fiinţe), să se implice şi să acţioneze în rezolvarea unei situaţii problemă.

CINE ESTE MAI IMPORTANTĂ? (clasa a V-a, zoologie)
Rădăcina, tulpina, frunzele şi florile unei plante se ceartă, lăudându-se fiecare cu importanţa lor. Un copil le împacă.
Dramatizările sunt jocuri cu roluril scrise. Solicită copiilor capacităţi formate la limba română (citire, desprinderea mesajului, expresivitatea discursului), la abilităţi practice şi desen (confecţionarea costumelor, realizarea decorului), muzică (interpretare), etc. Exemplu: „Greierele şi furnica” după La Fontaine.
Rebusurile didactice sau jocurile de cuvinte îmbină conţinuturi ale tuturor disciplinelor. Sunt un mod atractiv de exersare a limbajului acestora, trezind dorinţa de a căuta şi a şti. Prin rebus, copiii îşi utilizează cunoştinţele în variate situaţii problemă. Propunem ca modele câteva, pe care le-am creat împreună cu elevii claselor a V-a şi a VI-a.

Enigma (ghicitoarea)
„Vine zâna cea din ceruri,
Cu zăpadă şi cu geruri.” (Iarna)

Acrostihul (enigmă care are soluţia inclusă în iniţialele versurilor):
Stea luminându-mi blând cărarea
Cetate fremătând ca marea,
Ochi de nesomn veghindu-mi clipa,
Altar de gând strunind aripa,
Luntre vâslind curat spre mâine,
Arc de triumf, mă-nalţ prin tine!...
Jocul didactic interdisciplinar este o activitate – care îmbină utilul şi plăcutul şi în care se îmbină sarcini didactice din domenii de cunoaştere diverse – trei-patru discipline într-o structură unitară, axată pe învăţare, în condiţii bune. El reprezintă cea mai accesibilă cale de abordare interdisciplinară, deoarece prin joc se realizează importante sarcini formative care presupun antrenarea operaţiilor gândirii, dezvoltarea spiritului de observaţie, a spiritului de ordine, formarea deprinderilor de lucru corect şi rapid.
Odată integrat în diferite situaţii de învăţare, jocul didactic face ca elevul să fie solicitat la un efort mintal similar celui depus într-o activitate didactică obişnuită, să observe, să interpreteze, să localizeze, să denumească, să explice, să clasifice, să transforme, să compună, să interpreteze; în timpul jocului, elevul efectuează aceste operaţii într-o formă plăcută, mobilizându-şi toate resursele pentru îndeplinirea sarcinii jocului.
Condiţia realizării demersurilor didactice o prezintă realizarea conexiunilor dintre diferite discipline, utilizarea lor şi în procesul cunoaşterii, în abstractizări şi generalizări. Prin jocurile interdisciplinare, se oferă elevilor o mai bună motivaţie, li se trezeşte dorinţa şi bucuria de participare de fapt la propria lor formare, realizându-se cea mai autentică învăţare, având impresia că se joacă.. Astfel, elevul depăşeşte mai uşor sarcinile didactice datorită elementelor de joc care creează motivaţia învăţării, se preîntâmpină monotonia, plictiseala şi creşte capacitatea de aplicare practică a cunoştinţelor.
Îmbinarea armonioasă a acestor jocuri în cadrul unei ore asigură participarea afectivă a şcolarilor şi le dezvoltă spiritul de echipă şi de competiţie. Recunoaşterea schimbărilor pe care le reclamă promovarea interdisciplinarităţii, în toate aspectele activităţii şcolare, este de natură să sublinieze însemnătatea pe care o prezintă pentru eficacitatea măsurilor de renovare aplicate, coerenţa cestora destinată să asigure funcţionalitatea optimală a diferitelor laturi ale activităţii şi a componentelor procesului didactic – un principiu de aplicat, o modalitate de gândire şi de acţiune.

Bibliografie

Liviu Antonesei, „O introducere în pedagogie”, Editura Polirom, 2002.
Andrei COSMOVICI, Luminiţa IACOB, „Psihologie şcolară”, Editura Polirom, 1998.
Sanda GHEORGHE, „Ghidul enigmistului”, Editura Albatros, 1975.
Miron IONESCU, „Didactica modernă”, Editura Dacia, 2003.
Basarab NICOLESCU, „Trandisciplinaritatea”, Editura Polirom, 1999.
Jean PIAGET, „Psihologia copilului, Editura Cartier, 2005.
Constantin POPOVICI, „Culegere de jocuri didactice”, Editura didactică şi pedagogică, 1971.
Philippe WALLON, Anne CAMBIER, Dominique ENGELHART, ,,Psihologia desenului la copil”, Editura Trei, 2008