"Poarta cernită", de Tudor Arghezi

„Cuvinte potrivite”, primul volum arghezian, stă sub
semnul eclectismului: amestec de sublim şi stângăcie, de măreţ
şi mizerabil. Infinita energie animată a poetului pare privată de
facilitatea expresiei, un elan oprit de neputinţa unei forme pe
măsură. Mihail Ralea mărturisea, după lectura acestuia:
„Iată cum, lipsa de facilitate care poate să apară ca un
neajuns aduce tocmai acea teribilă energie a stilului domnului
Arghezi.”
Prin stângăcia şi banalul expresiei, „Poarta cernită”
sugerează aceeaşi impresie.
Poezia este atipică, fiindcă, deşi se circumscrie temei
morţii, aceasta nu este privită ca joc, ci aparţine universului
casnic. Cele opt mistere, pomenite de către poet, sunt mistere ale
universului ori legi universale: legea unităţii, legea vibraţiei,
legea simetriei, legea atracţiei, legea polarităţii, legea
ritmului şi legea genului. Moartea transcende aceste mistere până
într-atât încât devine banală, astfel neîncadrându-se în
legile ştiute, rămânând în anonimat, generând teamă, obsesie
şi resemnare în creaţia argheziană.
Poezia poate fi privită ca o relatare, un simplu fapt
divers, nimic senzaţional, este o poezie de stare şi de imagine,
este, conform doctrinei naturaliste (Arghezi, se știe, a cochetat
cu acest curent literar) „ un morceau de vie”, o bucată de
viaţă şi atât.
Titlul nu este unul metaforic, ci face trimitere la universul
tradiţional, nu este o poartă spre tărâmul celălalt, ci o
poartă îndoliată, în spiritul credinţei populare. În universul
obiceiurilor străvechi, moartea este o realitate acceptată şi
semnificaţiile ei profunde sunt estompate de intelectul redus,
existând, totuşi, în instinctiv, precum în strofa a patra în
care un căţel „se retrage”, pentru „marea rugăciune”…
animalică.
Fiindcă este parte integrantă a volumului de debut, nu este
o poezie elaborată până la dimensiunea jocului din „De-a v-aţi
ascuns” sau „Ce-ai cu mine, vântule?”, ci se suprapune
poeziei universului casnic. Culoarea de doliu este, oarecum,
improprie şi, mai mult, sugerată, „albiturile curate” indică,
de fapt, linţoliul, …și nu unul christic. Abia dacă titlul
simbolizează negrul, „cernită”, drept culoare proprie
doliului. Moartea îngheaţă universul casnic, astfel că îşi
întinde supremaţia şi asupra elementelor vitale: câinele n-are
mâncare, „s-a întrerupt gospodăria”, „dulapul şi
bucătăria”, toate duhurile casnice au murit. În acest univers
(i)mortalizat, paradoxul este că trăieşte doar un obiect plat,
insignifiant, „piuliţa de aramă”; simbolizând
„imortalul”, metalul trăieşte, chiar dacă în jurul lui totul
moare.
Natura este subiectiv-participativă;” plopii vineţi”,
„luna”, „turla-nvăluită-n scamă” sunt elemente care,
deşi nu de sorginte romantică, participă oximoronic la
spectaculosul şi, în acelaşi timp, banalul act al morţii.
„Biata bătrână” simte „trecerea” uman-instinctiv, primar,
ancestral:
„ Biata bătrână a murit.
Ştia că moare negreşit”, după cum sună trist incipitul
poeziei.
Eul liric este prezent în strofa a doua, participând şi el, ca
martor al trecerii:
„I-am văzut sufletul trecând
În lumea cealaltă”.
Galeria de personaje frizează grotescul: medicul este doar
un element decorativ în incapacitatea lui, prezenţa „fetei
grase” ar putea induce ideea că moartea este ceva respingător,
slinos chiar.
Poezia debutează trâmbițând o veste tristă, integrând o
moarte individuală într-o colectivitate fantomatică:
„Ca toţi bătrânii când se simt că-ngheaţă
Intrând încet cu mâinile în ceaţă…”
Finalul poeziei evocă eternitatea unei luni eminesciene
păstrând unghiul de vedere cosmic şi sugerează poezia
universului mic ce succede, de parcă natura se joacă, turla se
ascunde, intuind echilibrul universului pe cale să se
restabilească, viaţa se naşte perpetuu, chiar după ce un ciclu
se încheie.
Structura poeziei, în şapte strofe, cu o prozodie
diferită, cu o rimă inconsecventă - rimă împerecheată, rimă
încrucișată, iar în ultima strofă rimă îmbrățișată, dă
impresia unui experiment, aparent haotic, expresia argheziană e
anarhică, întrucât manifestă o revoltă interioară permanentă,
la început inconştientă, nestudiată, care sfâșie materia.
După cum afirma Pompiliu Constantinescu, „evacuat de
demonii propriei tragedii, poetul s-a închis între zările scunde
ale unei umanităţi în care sentimentele aproape au murit.”
Sobrietatea limbajului aplatizează, uniformizează durerea,
născând o poetică simplă, cu o intenţionată naivitate
narativă.