,,ORGANIZAREA MILITARĂ ÎN TIMPUL LUI ŞTEFAN CEL MARE (1457-1504)’’

Între instituţiile de bază ale organizării statale româneşti
în epoca medievală, oştirea s-a detaşat ca fundamentală. Numai
prin cunoaşterea organizării militare din secolul al XV-lea, pot
fi înţelese strălucitele victorii ostăseşti care au asigurat
în această epocă independenţa şi autonomia Ţărilor Române.
Organizarea militară considera marele istoric A.D. Xenopol –
,,este elementul de căpetenie căruia ţara îi datoreşte
fiinţa”. O trăsătură definitorie a organismului ostăşesc la
români a constat în nonagresivitatea acestuia, el devenind operant
doar în cazul în care ţare era invadată. De asemenea, specific
luptei armate, pentru apărarea patriei, a fost ridicarea la luptă
a întregului popor în caz de primejdie. ,, La o trebuinţă
neapărat sau când patria era în primejdie, se chema – ridicarea
gloatelor – jupanii (boierii) atunci, cu feciorii lor ..... se
ridicau cu banierele şi slujitorii lor ca să apere moşia (patria)
ameninţată. Asemeni tot norodul era îndatorat să se ridice la
arme.” Obligaţiile militare erau diferenţiate după criteriul
stării materiale. Mobilizarea generală a oastei se făcea prin
anunţarea poruncilor domneşti prin ,,strigare” în târguri şi
sate: ,, au dat vestea ţării de sârg să se strângă”.
Sistemul militar românesc în perioada analizată, se compunea din
două elemente distincte: Oastea cea mare sau ţărănimea şi
Oastea cea mică sau boierimea. Oastea cea mare consta în ridicarea
la luptă a ,,ţării”, adică a întregii populaţii
bărbăteşti, aptă pentru a purta armele. În general, aceasta era
compusă din ţărănimea liberă; nu puţine au fost însă
situaţiile când, în cazul unor pericole externe, domnitorul a
poruncit ridicarea gloatelor, inclusiv a ţărănimii aservite.
,,Cei care nu sunt proprietari de pământ, nu merg la război
decât în cazuri excepţionale de mare primejdie, când se
porunceşte ridicarea gloatelor.” Oastea cea mică ar fi fost
doar o sumă de cete boiereşti formată din ,,slugile
boiereşti”, ,,oameni de oaste călări de pe moşiile lor, care
în schimbul unor scutiri ori acordate de pământ din domeniul
boieresc în folosinţă mergeau alături de stăpânii lor la
război”. Prima menţiune despre contingentul armatei Moldovei o
găsim la Manole Neagoş, care spune că pe timpul lui Petru I
Muşat, domnul dispunea de o oaste permanentă de aproximativ 10000
de oşteni, aceştia alcătuind oastea cea mică. Tot pentru
această perioadă Radu Rosetti ne dă cifra care variază între
6000 şi 10000 în dependenţă de nevoile ţării. O intensă
preocupare pentru întărirea continuă a oştirii remarcăm la
domnul Moldovei, Stefan cel Mare (1457-1504)
Structura armatei moldovene în timpul lui Ştefan cel Mare
(1457-1504)
Principiul de bază al formării oştirii, era apărarea
,,moşiei”. Toţi Românii fiind proprietarii ai solului, aveau
îndatorirea de a lua parte la apărarea ţării lor. Această
îndatorire generală era baza organizării armatei. Există
documente prin care anumiţi indivizi sau categorii de locuitori se
scutesc de această îndatorire, şi aceste documente sunt astfel
redactate, încât reiese că obligativitatea luării armelor, în
caz de chemare, era regula, iar scutirea de această obligativitate
este cu totul excepţională. Menirea organizării armatei era de a
asigura ,,fiinţarea satelor româneşti”. Aceasta nevoie exista
şi în timp de pace şi deci trebuiau să existe şi atunci forţe
armate care să poată îndeplini această menire. Pentru
alcătuirea acestor forţe, domnitorul putea să alcătuiască
anumite unităţi de oameni, care căpătând o simbrie, să execute
serviciul de pază în continuu sau tănând cont de obligativitatea
serviciului militar, ,,să îndatoreze pe toţi locuitorii ca, pe
rând să vină să îndeplinească serviciul militar de pază”.
Forţele armate din timp de pace sau pentru îndeplinirea unor
sarcini administrativ-fiscale sau pentru a face faţă unor
ameninţări externe neprevăzute erau constituite din: Curteni
călări, viteji, slugi, voinici, hansari şi lefegii (mercenari)
care formau Oastea cea mică impreună cu cetele boierilor. Curtenii
erau micii dregători din sate – păharnicei, vistiernicei,
grupaţi în cete sub comanda superioară a marilor dregători de
care depindeau. Existenţa cetelor boiereşti în secolul al XV lea
este dovedită şi de faptul că boierii formau, în concepţia
voievodului, temeiul oastei. La aceste cete se adăugau
,,curţile” – luptători destinaţi să apere reşedinţa
(curtea) fiecărui boier, atât împotriva unor invazii ale cetelor
de războinici prădalnici, din afara ţării, sau chiar în cazul
unor lupte interne, de felul celor care se angajau adesea între
marii feudali, dar şi împotriva maselor asuprite, ridicate la
luptă împotriva stăpânilor. Printre curteni exista o categorie
numită călăraşi, (ostaş de cavalerie), care reprezenta un corp
militar de slujitori auxiliari ai domniei. Mai exista o categorie de
oşteni numită ,,dărăbani” sau ,,trabanţii”, termen de
origine cehă, care la început înseamnă garda unui principe, apoi
în genere lefegiu, mercenar care luptă pedestru. Un element care
aparţinea de Oastea cea mică era şi cel al lefegiilor
(mercenarilor), ei au avut un rol nesemnificativ în sec. al XV lea,
deoarece din cauza lipsei de bani, puterea centrală nu putea angaja
decât un număr redus, apoi erau nesiguri în luptă. Ostaşii
plătiţi, lefegii, sunt amintiţi în documentele vremii; asemenea
joldunari (de la jold, leafă) sunt totuşi pomeniţi în documente
încă din timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, Vlad Ţepeş.
Grosul armatei era format din populaţia validă chemată la arme.
Pentru această chemare Domnitorul trimitea călăreţi în toate
părţile Ţării fixând şi locul de adunare, care se numea atunci
,,beleag”. Odată chemaţi, locuitorii erau numiţi feciori sau
vornici şi se adunau în cete locale şi se îndreptau spre locul
fixat. Odată sosite la locul fixat, cetele se organizau în
unităţi mai mari numite pâlcuri (tabără) şi se împărţeau
steaguri de oştire. Cuvântul de steag se folosea şi pentru a
denumi unităţile: ,, au venit patru steaguri de Moldoveni”. În
cea ce priveşte conducerea, comanda supremă o avea Domnitorul.
Pentru executarea unor manevre sau misiuni de amploare strategică
sau tactică se constituiau, uneori, detaşamente cu misiuni
independente, numite pâlcuri de oaste. În ceea ce priveşte
efectivul la care se ridica oştirea lui Stefan cel Mare este de
30.000 -40.000 conform documentelor vremii. De exemplu în campania
din anul 1475, care s-a încheiat cu marea biruinţă de la Vaslui,
oastea Moldovei a ajuns la circa 40.000 de luptători.
Armamentul din dotarea Oastei Moldovei în timpul lui Ştefan cel
Mare (1457-1504)
Preocuparea domnitorului Ştefan cel Mare, de a-şi întări
capacitatea de apărare militară a fost reflectată prin grija lui
permanentă de a asigura un sistem unitar de fortificaţii şi de a
înzestra oastea cu armamentul ofensiv şi defensiv corespunzător
epocii în care a domnit. Majoritatea armelor utilizate, cu mici
excepţii, care ţineau în general de unele comenzi speciale de
arme albe şi de foc făcute de domnitor peste hotare, se făureau
în Moldova, Ţara Românească şi Transilvania. Existenţa şi
utilizarea armamentului ca mijloc esenţial de ducere a luptei, în
perioada lui Ştefan cel Mare, este atestată de toate tipurile de
izvoare scrise, iconografice, sau arheologice. Potrivit acestor
izvoare în dotarea oastei Moldovei se aflau, în a doua jumătate a
sec. al XV –lea şi la începutul celui următor, toate
principalele categorii şi tipuri de armament alb şi de foc care
erau cunoscute pe plan european, la acea dată. Astfel din
categoria armelor albe şi a celor de foc au fost semnalate: arme
albe de tăiere şi împungere (spade, săbii, cuţite, pumnale); de
aruncare şi împungere (lănci şi suliţe); de lovire şi tăiere
(securi şi topoare de luptă, halebarde); de lovire şi izbire
(ghioage, măciuci, buzdugane); de aruncare la distanţă (arcuri
şi arbalete), la acestea adăugându-se armele defensive (scutul,
cămaşa de zale, pieptarul, armura). Arme de foc grele (bombarde,
tunuri) şi portative (archebuze). Armele de foc folosite în
această epoca proveneau din comenzile asigurate prin grija
domnitorului, din ajutoarele primite de la aliaţi, dar şi din
capturile luate de la inamic. Despre primele capturi de arme aflăm
dintr-o scrisoare a lui Ştefan cel Mare, datată la 1 ianuarie
1468. Astfel, în urma bătăliei de la Baia (1467), se preciza că
,,……. şi carele şi corturile şi diferite bombarde, maşini
şi tunuri mari şi mici pe toate le-a luat Ştefan”. Un rol
important în sistemul de apărare al ţării, l-a avut şi
sistemul de fortificaţii reprezentat de cetăţi, folosite în
scopul supravegherii graniţelor. Ştefan a adus o serie de
noutăţi în modul de folosire a acestora. Astfel, a constituit
toate cetăţile într-un sistem unitar, formând o adevărată
pavăză la hotarele ţării. În acest sistem unitar intrau
cetăţile: Tetina, Hotin, Orhei, Soroca, Cetatea Albă, Chilia,
Crăciuna. Sistemul continua prin întăririle organizate în
trecătorile Carpaţilor Răsăriteni formând un brâu exterior de
apărare. În interior, curţile domneşti, o serie de curţi lae
marilor boieri, cât şi cetăţile Suceava, Neamţ, Roman, o serie
de târguri ca Baia, Bârladul, Dorohoiul, Vaslui şi Siretul erau
întărite pentru a putea rezista unor atacuri date prin
surprindere, constituiau sistemul interior al apărării. Totodată,
Ştefan a extins incinta cetăţilor şi a dezvoltat sistemul de
obstacole ce străjuiau cetăţile şi le-a dotat cu tunuri.
În concluzie organizarea militară din timpul lui Ştefan cel Mare
a reprezentat un moment important în evoluţia statală a Moldovei.

Bibliografie:

Alexandru I. Gonţa ,,Statul în Moldova Medievală
Instituţiile”, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedica, Buc.
1986.

Călători străini despre Ţările Române, vol. I, Bucureşti,
1968.

Carol Konig ,,Armamentul din dotarea Oastei Moldovei în timpul lui
Ştefan cel Mare (1457-1504), Revista Muzeelor.

Costăchel, V., P. P. Panaitescu, Al. Cazacu, ,,Viaţa feudală în
Ţara Românească şi Moldova (sec. XIV-XVII)”, Bucureşti, 1957.

Dr. Constantin Olteanu ,,Evoluţia structurilor ostăşeşti la
români”, Editura Militară, Buc. 1986.

Gemil, Thasin, ,,Românii şi otomanii în secolele XIV-XVI”,
Bucureşti, 1991.

Grigore Ureche, ,,Letopiseţul Ţării Moldovei”, Bucureşti,
1956.

Mustafa A. Mehmet, ,,Cronici turceşti privind Ţările Române”,
vol. I, Bucureşti, 1966.

Nicolae Stoicescu, ,,Curteni şi slujitori. Contribuţii la istoria
armate iromâne”, Bucureşti, Ed. Militară, 1968.

,,Portret în istorie: Ştefan cel Mare şi Sfânt (1504-2004)”,
Sfânta Mănăstire Putna, 2003

R. Rosetti ,,Istoria Artei Militare a Românilor până la mijlocul
veacului al XVII lea”,Imprimeria Naţională, Buc. 1947.