O zi din viața unui profesor

Sunt profesor la o școală din județul Suceava. În luna decembrie, am asistat la o lecție demonstrativă de limba română. Elevii avuseseră ca temă redactarea unei compuneri, cu titlul O zi din viața unui profesor. Am ascultat cu atenție lucrările câtorva elevi. Felul în care își imaginaseră ei că ar decurge o zi din viața noastră reprezintă, de fapt, percepția lor despre noi, cadrele didactice.
Unele cuvinte m-au intrigat, aveam senzația că acei copii prezintă o realitate deformată. O elevă își imaginase că este profesor de biologie. Într-o singură zi, a trecut de la o stare la alta, una mai apăsătoare decât cealaltă. De la o vagă stare de bine resimțită dimineată, la primele două ore de predare, a ajuns la agitație, stres, nervozitatea, oboseală, nemulțumire, și mai mult stres, din nou oboseală… Nimic pozitiv! Chiar așa?
Să vedem… Mă trezesc zilnic la 5.30, ce-i drept, cu permanenta senzație că orele de somn nu-mi sunt suficiente. Reușesc să trec destul de repede peste startul ceva mai dificil al zilei, gândindu-mă la ce am de făcut în continuare. Testele de ieri sunt corectate, le-am terminat aseară pe la zece, subiectul de teză l-am finalizat după aceea, ordinea de zi și chestionarul pentru ședința cu părinții sunt pregătite. Totul pare în regulă. Zâmbesc…
La școală, găsesc pe masă o adresă lăsată de doamna secretară. Trebuie să completez, urgent, o situație. Noroc că de la 11 am o fereastră și pot rezolva problema, în timp util. Zâmbesc din nou… La noi, lucrurile nu se schimbă niciodată. Mai ține cont cineva de faptul că mai avem și ore?
După două-trei guri de cafea înghițite pe fugă, intru la teză. Împart subiectele și privesc clasa. Spre deosebire de eleva-profesor din compunere, zâmbesc. Din nou! Mă simt bine! Trec printre bănci, iar liniștea clasei mă relaxează. Uitându-mă la copiii care scriu, mă întreb cum o fi fost dimineața lor. Un băiețel roșu în obraji, care scrie vizibil emoționat, poartă o bluziță subțire, rărită la coate. Îl știu bine, i-am avut elevi și pe frații lui. Provine dintr-o familie cu probleme financiare. Oare o fi mâncat ceva înaintea tezei? Un alt elev privește pierdut pe geam. Nu scrie nimic, de vreo zece minute. Mă uit spre el, încercând să nu fiu observată. Nu are șosete în picioare, i se vede glezna de sub pantalonașii cam scurți. Cred că îi este frig! Pe celălalt rând, o fetiță frumoasă, cu păr blond, împletit, tocmai și-a terminat compunerea pe ciornă. Și-a așezat pe bancă stiloul de rezervă și lichidul corector, apoi a început să transcrie exercițiul pe foaia de teză. Băiețelul fără ciorapi își aruncă privirea spre mine și îmi zâmbește în colțul gurii. Îi răspund la fel.
În pauză, fug spre cancelarie, unde mă așteaptă mama unui elev din clasa a V-a. Discut cu ea despre situația fiului său, care nu reușește să treacă peste plecarea tatălui la muncă, în străinătate, și refuză să învețe și să scrie. ”Citește tu! Scrie tu! Așa îmi spune zilnic!”, îmi povestește mama printre lacrimi. Dificilă situație! Ce bine ar fi fost să avem un psiholog în școală! Îi zâmbesc și o încurajez, voi ajuta cu ce pot pentru ca lucrurile să fie mai bune.
La clasa a VI-a discut testele corectate cu o seară înaine, apoi încep să predau. Îmi amintesc că astăzi e ultima zi de stabilire a programului pentru serbarea de Crăciun. Voi rămâne, după ore, să începem repetițiile. Până atunci însă, alerg spre sala de clasă, unde mă așteaptă părinții la ședință. Sunt doar opt. În clasă am șaisprezece copii. Zâmbesc… Amar, de data aceasta. În asemenea momente, se vede interesul unora dintre părinți pentru educație și respectul față de școală. Păcat!
Obosită, îmi termin cafeaua începută dimineață și, în jur de 15.30, plec de la școală. Am încercat să creăm o coregrafie pentru dansul cu care se va prezenta clasa noastră la serbarea școlii, apoi am asistat la repetițiile corului de copii, grup țintă al proiectului Un zâmbet, un dar un colind, ce se va încheia săptămâna viitoare.
Îmi ”recuperez” familia de pe traseu și ajung, undeva spre ora șase, acasă. Mă joc cu fetița mea de patru ani, organizăm un concurs de desen, verific temele băiatului meu, elev în clasa a V-a, îi explic ceva la gramatică, ne așezăm cu toții la masa de seară și…le zâmbesc. Obosită, dar le zâmbesc… După o scurtă pauză, pregătesc subiectele de teză pentru a doua zi și încep a corecta lucrările semestriale date astăzi. Cu sufletul tresărind, mă uit peste teza băiatului roșu în obraji. A luat o notă mare. Bravo! Mă bucur mult!
Când, într-un târziu final, mă întind în pat, îmi amintesc cuvintele din compunerea fetiței de la lecția deschisă. Analizând ziua care tocmai s-a încheiat, realizez că s-a apropiat destul de mult de cum este în realitate o zi din viața unui profesor. Nu a reușit să redea, însă, un aspect important al vieții noastre. Oboseala, orele multe de muncă, stresul, nemulțumirea, uneori chiar deznădejdea, întotdeauna sunt anulate de și cu dragoste, plăcerea de a fi în mijlocul copiilor, speranța, încrederea că va fi și mai bine și… zâmbete. Zâmbete dese și adevărate.