Literatura și antiliteratura

Literatura și antiliteratura
Prof. Rusu Elena, Liceul cu Program Sportiv Slatina
Conceptul de „antiscriere literară” a fost definit de Adrian
Marino în lucrarea sa „Hermeneutica ideii de literatură” ca
„un fenomen permanent al istoriei literaturii şi al teoriei
sale”. Antiliteratura însoţeşte literatura ca o umbră încă
de la apariţie şi de la formularea primelor sale accepţii. Cele
două concepte sunt paralele şi interdependente. Asocierea sa
exclusivă doar cu avangardele este o iluzie. Acestea doar
radicalizează tendinţa originară latentă şi permanentă a
literaturii de a se nega pe sine nu numai când ajunge la exces şi
saturaţie, dar şi atunci când este gândită dialectic, prin
contrariul său.
Fenomen global, antiliteratura acţionează la toate nivelele ideii
de literatură. Fiecare din accepţiile analizate are o
contradefiniţie, contestate şi negate unele după altele.
a) Antiliteratura semnifică rezistenţa oralităţii în faţa
supremaţiei literei scrise, percepută ca artificială. Opoziţia
la scriere şi carte traduce conflictul fundamental dintre verbul
„viu”, activ, creator şi litera „moartă”, depreciată,
compromisă, culpabilizată. Scrisul pare să ucidă însăşi
„viaţa” pentru că odată fixat pe hârtie îngheaţă
creaţia, blochează spontaneitatea, mobilitatea, anulează toate
procesele spirituale care i-au dat naştere. Concluzia ar fi că
literatura se poate lipsi de scriitori, simpli agenţi de execuţie.
b) Antiliteratura a fost generată şi de rezistenţa sacralităţii
la litera scrisă. Originile tradiţionale ale antiliteraturii sunt,
în bună parte „religioase”. Litera profană care divulgă,
rupe taina, demitizează este net inferioară mesajului sacru.
c) Reacţia anticulturală
Antiliteratura înseamnă şi o criză gravă a ideii de cultură,
saturaţia de gramatică – şcoală, erudiţie, sufocare de
cărţi şi intelectualitate. Apăsată până la asfixiere de
condiţia sa culturală, literatura vrea să evadeze din acest cerc
de fier. Atunci se neagă pe sine, tinde să se transforme în
altceva, să dispară. Reacţia este inevitabilă, universală şi
permanentă; apare încă din Renaştere, se găseşte în Evul
Mediu, clasicism, iluminism etc. Erudiţia este considerată
anticreatoare, sterilă, plictisitoare, afectată, apăsătoare.
d) Reacţia anticarte (Callimachus: „O carte mare, un mare
rău”)
Se scrie şi se tipăreşte prea mult. Literatura este
supradimensionată. Idealul rămâne cartea esenţială,
concentrată, cartea-prototip, redusă la scara esenţei.
Denunţarea abuzului cărţii este urmată de reacţii tipice: ură,
negare, distrugere. Cărţile nu ne învaţă nimic esenţial,
dimpotrivă, uneori chiar „mint”. Cărţii tipărite i se opun
„şcoala vieţii”, a „naturii”, „cartea inimii”,
„cartea feţei” (privirea), „cartea lumii” (societatea, ca
formule ale cunoaşterii directe, intuitive, experimentale. De aici
refuzul de a mai scrie, de a mai face cărţi. Complementul său
este non-lectura, refuzul de a mai citi. Bibliotecile nu sunt
altceva decât „vaste cimitire ale spiritului uman”.
e) Opoziţia poeziei contra literaturii
Ori de câte ori literatura (sub toate formele sale culturale)
devine excesivă, exorbitantă, exclusivistă, tiranică, se produce
saturaţia, sufocarea. Urmează reacţiunea poeziei, de a-şi apăra
mai întâi fiinţa, apoi de a restabili echilibrul. Erudiţia
blochează imaginaţia, sensibilitatea, poezia. Cultura estetică
reprezintă un alt obstacol. Este respinsă, în primul rând,
„literatura frumoasă”, beletristica. Evacuarea criteriului
estetic din literatură devine o atitudine antiliterară tipică.
Ideea de frumos este prejudecată perimată şi substituibilă prin
ideea de „urât”.
Poezia nu se naşte din reguli, ci regulile decurg din poezie.
Eliberarea de orice constrângere este însăşi condiţia poeziei.
Teroarea literaturii o constituie „florile poetice”, clişeele.
Contestarea modelelor aparţine aceleiaşi igiene antiliterare.
Refuzul vechii culturi, oboseala marilor teme, revolta împotriva
educaţiei literare şi a normelor sale sunt reacţii tipice.
Antiliteratura este exigenţa literaturii care se vrea poezie pură
(purificată de „frumos” şi „artistic”) eliberată de
retorică, stil, fraze, literatură.
O altă cale antiliterară este a trăi, nu a scrie literatura, a o
transforma într-o formă de viaţă, „a practica poezia”.
f) Desconsiderarea literaturii din perspectiva valorilor neestetice.

Din perspectiva cunoaşterii, literatura este privită cu scepticism
datorită abuzurilor, incertitudinilor şi limitelor sale
epistemologice. Faţă de marile adevăruri metafizice, literatura
nu face decât palidă figură, inferioară prin definiţie.
Criza ideii de existenţă atrage după sine în mod inevitabil şi
pe aceea de literatură. De ce să mai scrii dacă totul este
absurd, inutil?
Există şi o motivare etică a respingerii literaturii.
Antiliteratura reprezintă expresia unei adevărate crize morale:
binele şi virtutea văd în literatură marele său adversar,
adevărul denunţă „minciuna” literaturii (lipsă de
discernământ între bine şi rău, corupere prin rele exemple).
Drama literaturii este una kantiană: a voi să fie o finalitate
fără scop practic, dar a nu fi considerată niciodată ca atare
şi a fi pusă permanent sub acuzaţie că nu se resemnează la
rolul de simplu instrument ce i se atribuie periodic. Dilema este
să „moralizeze” sau doar să „amuze”; utilitarism sau
gratuitate?
Cititorul modern însuşi a devenit imun la „istoriile
inventate”. În mod invers el se complace în emoţiile riscului
şi ale aventurii, revoltei şi dezastrului, în tot ceea ce
constituie conştiinţa tragică a existenţei.
Prin urmare, din punct de vedere religios, literatura este profană,
imorală; sub aspect social, literatura tinde să fie marginalizată
dacă nu corespunde exigenţelor societăţii; din punct de vedere
economic, literatura este nerentabilă; sub aspect ideologic,
politic, literatura trebuie redusă la rolul de simplu instrument,
altfel devine „inadmisibilă”.
g) Antiliteratura constituie ultima accepţie şi achiziţie
fundamentală a literaturii. Ea se concretizează în anticreaţie,
anti-carte, antilimbaj, anticomunicare, antisemnificaţie, antitext,
antiscriitură, anti-artă literară, anti-frumos, anti-specific
literar.
Anticreaţie înseamnă, în primul rând, anticompoziţie şi
anticonstrucţie. Planul şi finalitatea sunt abolite. Literatura
urmează să fie făcută la întâmplare, în plin hazard,
aleatoriu. Decăderea ideii de ficţiune şi fabulaţie este
totală. În locul lor, documentul, reportajul, dicteul automat,
„literatura faptelor”. Proiectul, căutarea, experimentul,
eşecul sunt totul.
Ideea de anti-carte constă în refuzul de a mai scrie cărţi. Ar
putea fi admisă cel mult o maşină de scris integral automatizată
şi deliteraturizată pe care progresul tehnologic ar face-o
posibilă.
Antilimbajul şi anticomunicarea proclamă imposibilitatea expresiei
comunicării („drama” sau „tragedia limbajului”), izolarea,
solitudinea şi chiar abolirea locutorului. Metodele acestei aboliri
ar fi: deriziunea, absurdul, dezarticularea, ruptura. Suprimarea
limbajului articulat este realizată prin gestualizare,
infantilizare, transcrierea limbajuluiparanoic etc.
Antisemnificaţia se referă la limbajul care nu spune nimic şi
care nu trebuie să spună nimic. Criza limbajului devine refuzul
sensului şi al semnificaţiei. Desemnificarea limbajului constituie
idealul suprem. Non-sensul şi non.literatura devin
echivalente.Poemul nu trebuie să semnifice, ci „doar să fie”.
Refuzul sensului duce la ideea literaturii deceptive, asimbolice,
asemantice, asemiotice. Limbajul gol, de „gradul zero”,
transparent neutru, de maximă puritate, forma goală a
anticomunicărilor, neantul total al vorbirii. Consecinţa şi
idealul suprem: „Un scriitor fără literatură”.
Antiscriitura şi antitextul presupun suprimarea completă a ideii
de scriere construită, elaborată, continuată, delimitată,
finalizată. Textul alb, scriitura albă, simplă practică
textuală, fără organizare, goală de sens; a scrie pentru nimic
este obiectivul final.
Anti-artă literară ilustrează devalorizarea ideii de a scrie
„bine”, distrugerea oricărei veleităţi artistice („jos
arta”), repudierea şi revolta împotriva oricărui procedeu,
convenţie, tehnică, stil „artistic”.
Anti-frumosul presupune insultarea capodoperei dispariţia ideii de
„literatură frumoasă”, depoetizarea poeziei, repudierea
limbajului poetic, represiunea antilirică (fără metafore, fără
imagini, fără stil). Literatura este poetizată, transformată
într-o scriitură albă. Variantele anti-frumosului sunt: urâtul,
prostul gust, kitsch-ul.
Autodistrugerea şi moartea literaturii apar ca inevitabile,
explicabile prin logica intrinsecă a ideii de antiliteratură: o
literatură care „se sterge” pe măsură ce se scrie. Dar a
scrie neîncetat despre moartea literaturii este o formă de a-i
menţine, chiar în scris, vitalitatea.
Antiliteratura înseamnă şi depăşirea ideii de literatură, a
trece dincolo de această categorie. Noţiunea de gen literar
dispare. Pe de o parte, nimic nu este literatură, pe de alta totul
este sau poate fi literatură, care „trebuie scrisă de toţi”
(Lauréamont). „Faptul” literar este singura relitate. Religia
„literaturii” este complet demitologizată, demistificată.
Sinonime posibile: ultraliteratură, extraliteratură, aliteratură.
Antiliteratura se confundă cu antiimitaţia şi antiplagiatul.
Literatura nu mai vrea să meargă la „şcoală” (reacţie
anticulturală). Literatura nu se poate „învăţa”. Ea nu
ascultă de „maeştri”, „reguli”, „manuale”,
„lecţii”. „Teroarea literelor” se traduce prin literatură
din şi pentru literatură, literatura pentru literaţi.
Antiliteratura devine, inevitabil, anticritică. Critica este
parazitară (niciun text n-a fost scris de fapt pentru a fi citit,
criticat şi interpretat de filologi şi critici), excesivă
(cantitativ) şi abuzivă (calitativ), neproductivă, inutilă
(cititorul nu are nevoie de critică, se poate descurca şi singur).
Concluzia radicală ar fi că literatura fără literatură este
imposibilă, literatura cu literatură o adevărată calamitate
literară.
Pentru avangardă, literatura nu mai vrea să rămână literatură,
ci tinde să se înfăţişeze ca o literatură subversivă pentru
literatură. Poemul are ca unic indice valoric participarea lui la
anularea unei formule poetice: explozia formelor şi structurilor
cunoscute ale comunicării, distrugerea sintaxei, haotizarea
dadaistă a limbajului, „automatismul psihic pur” suprarealist,
„aparatul Morse” al constructiviştilor, „estetica
imperfecţiunii”.Obsesia pentru geneza operei şi primatul
trăirii spontane conduc la trecerea în plan secund a rezultatului
estetic.
Bibliografie :
1. Marino, Adrian, “Hermeneutica ideii de literatură”, Editura
Dacia, Cluj-Napoca, 1987
2. Mincu, Marin, “Introducere în avangarda literară
românească”, studiu introductiv în volumul “Avangarda
literară românească”, Editura Minerva, Bucureşti, 1983
3. Pop, Ion, “Avangarda în literatura română”, Editura
Minerva, Bucureşti, 1990