Invatarea experientiala

Învățarea experiențială
Rezumat. Învăţarea presupune achiziţie, combinare a experienţelor trecute cu cele prezente, ordonare, formularea de noi experienţe.

În viziunea filozofului J. Dewey , o educaţie relevantă are la bază aspecte psihologice: „Cum învaţă mai bine oamenii?, Care este mediul propice învăţării?, Cum trebuie să fie instrucţia?”. Cunoaşterea este construită în contexte sociale, din interacţiunea oamenilor cu mediul. Educabilul este un participant activ în construirea cunoaşterii, nu un recipient pasiv al informaţiei.
În 1898 J. Dewey a deschis o şcoală experimentală, numită Şcoala Laborator. Scopul şcolii era cultivarea conştiinţei sociale şi a viziunii democratice. Elevii erau angajaţi în activităţi educaţionale pentru a-şi dezvolta intelectul şi pentru a cultiva relaţii sociale bazate pe cooperare. Actul şcolarizării presupunea învăţarea prin cooperare, interdisciplinaritatea, participarea profesorului în dezvoltarea curriculumului, învăţarea civică.
Viziunea lui J. Dewey asupra educaţiei este extinsă dincolo de contextul formal, deoarece problemele educaţiei sunt deschise. Teoria sa este descriptivă. Scopul acesteia nu este de a planifica cel mai bun curriculum, ci de a descoperi continuu dezvoltarea şi înţelegerea.
Curriculumul presupune căi multiple şi complexe prin care persoanele iau decizii practice privitoare la vieţile lor. Investigaţia practică determină procedurile de dezvoltare a curriculumului. Ea se realizează printr-un proces deliberativ. Scopul nu este de a furniza soluţii generale, ci de a considera fiecare situaţie specifică. Fiecare situaţie de învăţare, de predare, este unică deoarece solicită resurse şi mijloace specifice.
Latura constructivistă a pedagogului este evidenţiată în demersurile sale de soluţionare a problemelor practice bazate pe explicarea şi controlarea mediului de învăţare. Teoria sa presupune sistematizarea ştiinţifică a experienţei umane; procesul educaţional fiind o „reorganizare, reconstrucţie şi transformare continuă a experienţei”. Omul învaţă despre lume din experienţă, iar experienţa produce dezvoltarea individului şi a lumii. Acesta este forma naturală de a învăţa, prin acţiune şi apoi reflecţie. Gândirea reflexivă presupune situaţii problematice, soluţii posibile şi ipoteze.
J. Dewey consideră că pachetele de informaţii pasive sunt furnizate şi de şcolile contemporane lui. Argumentele sale se bazează pe lipsa corelaţiei dintre educaţia formală şi educaţia informală: „din poziţia copilului, uriaşa risipă din cadru şcolii provine din incapacitatea acestuia de a utiliza experienţele pe care le are din afara şcolii, …în timp ce, pe de altă parte, el este incapabil de a aplica în viaţa zilnică ceea ce a învăţat la şcoală. Atunci când copilul ajunge în sala de clasă, trebuie să abandoneze o mare parte din ideile, interesele şi activităţile care predomină acasă sau în comunitate. Astfel că şcoala fiind incapabilă să utilizeze aceste experienţe zilnice, stabileşte în mod chinuitor o altă tactică şi printr-o varietate de înţelesuri artificiale, trezeşte în copil un interes pentru studiul şcolii totuşi rămâne un gol existent între experienţele zilnice ale copilului şi materialul izolat, solicitat în şcoală”.
Cu scopul de a construi o legătură între şcoală şi viaţa copilului, J. Dewey propune ca metodele de predare să pună accentul pe experienţele zilnice ale acestuia. Teoria sa este simplă: curriculumul trebuie construit în jurul copilului; experienţa copilului stă la baza curriculumului.
Învăţarea presupune achiziţie, combinare a experienţelor trecute cu cele prezente, ordonare, formularea de noi experienţe. O idee majoră a operei sale este încorporarea experienţei anterioare dobândite de elevi în clasă, o responsabilitate atât a educatorilor, cât şi a designerilor curriculari. Calitatea experienţelor este cheia dezvoltării unei educaţiei relevante. În acest sens, pedagogul distinge între organizarea psihologică şi organizarea logică a disciplinelor. Cel ce învaţă este un explorator care descoperă logica disciplinei şi împărtăşeşte profesorilor experienţele proprii: „căutând propria sa soluţie, va gândi…Dacă nu este capabil să conceapă propria soluţie şi să descopere propria sa cale, el nu va fi învăţat, chiar dacă poate recita câteva răspunsuri corecte”.
Pedagogul este de părere că motivul absolvirii şcolii nu este exclusiv pregătirea pentru carieră, ci apropierea de un ideal al democraţiei:
„În timp ce viaţa semnifică dezvoltare, o creatură în viaţă trăieşte adevărat şi pozitiv de la o situaţie la alta, cu o plenitudine intrinsecă şi cu aceleaşi revendicări absolute”.
În concepţia savantului, este esenţial ca şcolarizarea să fie corelată cu societatea. Elevii sunt cei care vor planifica şi realiza schimbarea socială. Şcolile care ignoră acest aspect vor produce indivizi egocentrici, incapabili de dezvoltare şi progres. J. Dewey propune, astfel ideea şcolii ca o comunitate simplificată. Această societate presupune „un număr de oameni uniţi datorită faptului că lucrează după reguli comune, într-un spirit comun şi pentru ţeluri comune. Nevoile şi ţelurile comune solicită un schimb permanent de gândire şi o unitate permanentă a sentimentelor de înţelegere.
Şcolile îndeplinesc rolul de îndrumare, dar şi de dezvoltare a înţelegerii elevilor. Educatorii progresivişti au menirea de a dezvolta atitudini şi deprinderi de acţiune, care să îi ajute pe elevi să rezolve critic şi constructiv problemele de viaţă.
Definită ca fiind ”un proces de viaţă, nu o pregătire pentru viaţa care urmează”, scopul educaţiei este îmbunătăţirea societăţii.

Bibliografie:
1. John Dewey, Democrație și educație, editura Didactică și pedagogică, 1872;
2. Elena Elena, Paradigma Curriculumuluii, accesat pe https://www.academia.edu/21693987/Investe-n_oameni_PARADIGMA_CURRICULUMULUI ;
3. Ciprian Bogdan, Identitate și ritm la J Dewey, revista Cogito, nr. 4/2012