Devianța caracterială: minciuna și negativismul Autor: Prof. ȋnv. primar RADU ELENA, ȘCOALA GIMNAZIALÃ ,,ION GHICA”, IAȘI

Minciuna poate fi considerată un comportament reprobabil, care reflectă obișnuința copilului de a denatura în mod conștient adevărul, în scopul de a induce în eroare.
La vârsta când copilul prezintă o sugestibilitate crescută și nu deține încă subtextul formulărilor verbale, sau nu deosebește visul de realitate, minciuna este foarte puțin patologică. Ea se poate datora mai curând imitării părinților care mint în fața copiilor. Acesta vede, spre exemplu, atitudinea și comportarea părinților în timp ce o anumită persoană se află în casă și apoi, după plecarea acesteia, îi aud vorbind despre ea în cu totul alți termini. În felul acesta duplicitatea este cultivată de la cea mai fragedă vârstă; fiind întărită de fiecare dată când, aflați în prezența copilului, mama îl minte pe tată sau invers.
Sunt și împrejurări când copilul este amenințat, chiar de unul dintre părinți sau nu dezvăluie adevărul, deci este obligat să mintă, exersând ,,arta de a nu spune totul” în ,,menținerea fațadei” sau în deprinderea ,,salvării situației”.
Minciuna cotidiană constituie linia minimei rezistențe care convine cel mai bine vârstei încă neformate. Condiționarea se face încă de la prima încercare ce s-a dovedit utilă pentru copil.
La vârsta antepreșcolară minciuna se poate confunda cu spiritul de fabulație. Mai târziu, minciuna se dezvoltă ca reacție la teama de pedeapsă ,,minciuna de apărare” contra agresiunii părinților. Minciuna de apărare poate îmbrăca forma pasivă (,,Nu știu cine a făcut.”), negative (,,Nu eu am făcut!”) sau activă (,,Un băiat a făcut!”)
De exemplu, dacă pentru notele proaste un școlar este admonestat de părinți, el va recurge la minciună transformând notele, în și mai bune, pentru a-și mulțumi părinții.
Între manifestările patologice limitrofe se întâlnesc și alte tipuri de minciuni. Pe la 7-11 ani, apare minciuna izvorâtă din laudăroșenie practicată față de colegi sau față de copiii mai mici prin aducerea în discuție a unor atribute sau lucruri nemaiîntâlnite pe care le-ar poseda părinții lor, bunuri care sunt inexistente în realitate.
În astfel de cazuri minciuna aparține unei reacții de compensare sau de afirmare.
Minciuna de compensare poate apărea pentru ajustarea unei situații socio-familiale lipsită de satisfacție în raport cu situația mai bună a celorlalți, ca o simplă tendință de depășire a unei realități neplăcute.
În cazul minciunii de afirmare, aceasta apare din orgoliul propriu al unor copii care caută să se impună, să domine, să epateze.
La vârsta preadolescenței sau adolescenței copiii recurg la minciună ori de câte ori sunt izbiți de lipsa de receptivitate a părinților față de aspirațiile lor, față de tendința lor de a se emancipa, de a ieși din starea de minorat. Uneori această tendință este ,,taxată” de către părinți cu termeni mult mai gravi decât e cazul ,,îndepărtându-și afectiv” copilul sau ,,pierzându-l”, nemaiavând posibilitatea de a-i cunoaște frământările sufletești și de a-l mai ajuta.
La copiii mici este vorba mai mult de o ,,pseudominciună” pentru că nu posedă componenta răutății, aceea de a face rău cuiva. După 7-8 ani, se pot manifesta unele tipuri de minciună cu caracter patologic care au la bază vanitatea și uneori perversiunea. Gravitatea minciunii trebuie apreciată în funcție de intenția de a înșela. Între formele acesteia amintim: simularea ca modalitate a nesincerității și fabulația pusă în serviciul unui interes personal.
Minciuna patologică este caracterizată prin spirit de răutate premeditată și se prezintă ca un simptom al unei tulburări profunde a personalității, având un substrat constituțional și fiind într-o mai mică măsură determinată de mediu. Minciuna, în acest caz, se prezintă ca un produs al insuficienței autocontrolului, ca o expresie a sărăciei afective, a nedezvoltării personalității, sau a unui deficit mintal și are un caracter distructiv. Minciuna distructivă se întâlnește mai rar în forma ei primitivă, dar minciuna ca rezultat al dezechilibrului personalității morale se întâlnește mai frecvent. În rândul acestora se înscriu minciunile antisociale, acuzațiile calomnioase cu consecințe medico-judiciare grave cunoscute și ca mitomanii. (L. Michaux)
Minciuna psihogenă, mult mai susceptibilă de reeducare se aseamănă cu conduitele nevrotice deoarece au la baza situații conflictuale și perturbări afective care împiedică dezvoltarea normală a personalității. Acest tip de minciună a putut fi relevată prin dezvăluirea relațiilor familiale și extrafamiliale traumatice (ca în diferite disocieri ale familiei: separări, divorțuri, rivalități, absența unuia dintre părinți de la ȋndatoririle casnice etc.) Minciuna psihogenă se întâlnește asociată cu alte tulburări caracteriale ca: negativismul, intoleranța, stări regresive, reacții de culpabilitate și de compensare etc.
În asemenea situații este indicată orientarea copilului către o înaltă concepție despre adevăr, dublată de detestarea minciunii care trebuie asemuită cu ,,microbul moral” care deteriorează relațiile sociale, coborând nivelul demnității umane.
Preocupările de ordin educativ reclamă cunoașterea mecanismelor psihologice ale minciunii în mod analitic pentru a putea adopta pentru fiecare caz în parte procedee pedagogice corespunzătoare.
Dacă minciuna obișnuită nu poate fi prevenită prin eliminarea exemplului negativ oferit de adulți sau prin îndepărtarea atmosferei de severitate excesivă din familie și școală, pe de o parte, și prin respectarea necesităților copilului pe de altă parte, minciuna se structurează într-o trăsătură de caracter stabilă pe calea repetiției în cadrul procesului răspuns-întărire.
Atmosfera morală în care se desfășoară viața copilului trebuie să fie totdeauna corectă și prețuită. Copilul trebuie să aibă suficiente satisfacții în activitatea școlară pentru a se diminua sau a se preveni complexele de inferioritate.
Educația se cere concepută în cadrul unei încrederi reciproce, iar cazurile de minciună să fie discutate numai pe baza unor probe sigure, avand în vedere caracterul needucativ al năpăstuirii, al suspiciunii permanente.
Pentru că minciuna apare ca o consecință a greșelilor educației, trebuie stabilit foarte bine motivul pentru care copilul minte, pentru că așa după cum spune Allbendy, ,,,copilul minte pentru că este nesatisfăcut de realitatea înconjurătoare sau pentru că este nemulțumit de sine însuși”.
Negativismele, în general, apar ca simptome ale unor suferințe somatopsihice sau ca fenomene reacționale de tip nevrotic, dar și ca manifestări caracteriale de tipul îndărătniciei, încăpățânării, opoziționalității care interesează prin stabilitatea, durata și intensitatea lor, și devin la copil un mod de conduită aparte.
Negativismul se prezintă ca o tulburare în sfera activității caracterizat printr-o rezistență pasivă sau activă la solicitările externe sau interne, într-un mod automatizat.
Manifestări ca: distrugerea lucrurilor, denigrarea în scop de răzbunare sau de compromitere, refuzul etc., dacă se produc ocazional sau periodic, nu pot fi socotite devieri de caracter structurale pentru că sunt lipsite de stabilitate sau de durată.
Manifestările distructive de moment, sau gestul răzbunării, pot lua calea permanentizării sau structurării în conduite negativiste durabile după același mecanism întâlnit la permanentizarea minciunii.
Este posibil ca uneori să se confunde încăpățânarea temperamentală cu negativismul etico-social care exprimă opoziții pur caracteriale față de normele morale, această însușire negativă a caracterului este, în cea mai mare parte, de ordin educativ.
Se disting mai multe tipuri de negativism, care, din punct de vedere etiologic, ar putea fi explicate prin deficiențe ale raportului dintre modalitățile de educație și particularitățile psihofiziologice ale copilului și îndeosebi prin acțiuni de suprasolicitare sau insuficientă solicitare a persoanei sale.
În cazul suprasolicitării, drumul devierilor de conduită trece prin labirintul tulburărilor nevrotice cu dezechilibrul parțial al proceselor fundamentale ale activităților nervoase superioare care explică reactivitatea opozantă a copilului. În practică, asemenea manifestări se produc în legătură cu tot felul de sarcini familiale, școlare, sociale care se impun copilului cu brutalitate sau care îl găsesc pe copil insuficient de pregătit pentru a le face față. Atitudinile grosolane, obraznice și chiar huliganice, sunt modalități prin care acești copii își manifestă negativismul. În asemenea situații se constată fenomene de epuizare cerebrală, surmenaj psihic, slabă rezistență la efort, care în fond sunt fenomene nevrotice, dar și de slabă rezistență morală, datorate unui deficit de ordin educativ.
În cazul suprasolicitării putem întâlni și așa-numitele forme mascate de încăpățânare care se manifestă prin delasare, renunțare continuă, generând treptat lenea ca o altă trăsătură negativă a caracterului copilului.
În cazul insuficientei solicitări poate, de asemenea, să apară opoziționabilitatea. Aceasta se leagă, de regulă, de numeroase interdicții, așa cum se întâlnesc frecvent la subiecții lipsiți de spațiu suficient de joc, la care manifestările de turbulență, agitație, refuz de supunere la ordine s-au statornicit în modalități curente de contact social. Aceste conduite negativiste de caracter prin insuficientă utilizare și canalizare a energiei copilului duc adesea la fugă, vagabondaj, pentru ca prin nevalorizarea sa la timp, copilul rămâne în urmă din punct de vedere cultural și poate fi mai repede influențat de factorii nocivi din mediu decât de ordinea ideativă rezultată din îndeplinirea sarcinilor școlare.
Cam 50% dintre copiii cu devieri de conduită având ca simptom negativismul prezintă trăsături ca: individualism, egoism, insensibilitate pentru valorile culturale.
Amendarea tendințelor negativiste și sporirea atașamentului față de școală vor fi greu de obținut câtă vreme cei mai mulți dintre ei duc povara unei existențe de școlari mediocri cu toate consecințele psihologice corespunzătoare.

BIBLIOGRAFIE:
1. Albu, E., Manifestările tipice ale devierilor de comportament la elevii preadolescenți. Prevenire și terapie, Aramis, București, 2002;
2. Allport, G. W., Structura și dezvoltarea personalității, E.D.P., București;
3. Mitrofan, N., Diverse perspective privind etiologia actului infracțional, Casa de Editură și presă ,,Șansa”, București, 1992;
4. Toma, M., Psihologia și viața cotidiană, Editura Academiei, București, 1998;
5. Turliuc, M., N., Psihologia comportamentului deviant, Editura ,,Institutul European”, 2007;