Ce facem cu cei cu CES? Necesitate? Obstacol? Integrare?

Şcoala Gimnazială Dorna Arini. O şcoală ca oricare alta.
O şcoală situată pe malul Bistriţei Aurii, la 6 kilometri de
oraşul turistic Vatra Dornei.
Nimic nou până aici, nu-i aşa? Oricine a văzut o astfel de
şcoală, a trecut pe lângă o astfel de şcoală sau are copii
într-o astfel de şcoală. O şcoală frumoasă cu două etaje,
CDI, laboratoare şi cabinete. Bineînţeles şi copii. Suficienţi,
deocamdată, dar mult mai puţini decât în zilele de aur ale
şcolii când erau clase paralele şi până la zece clase. Şcoala
de centru, şcoala-mamă, dacă pot să-i spun astfel, şi-a
pierdut, de-a lungul timpului "puişorii"- şcolile mai mici.
Astfel, la noi, "la şcoala mare" -cum se spune- vin elevi din
întreaga comună, copii de toate felurile şi neamurile.
Printre aceştia, bineînţeles, se află şi copii mai puţin
dotaţi, copii cu probleme de adaptare, de comunicare sau de
locomoţie, copii care ştiu doar să citească sau să copie ceea
ce li se indică, copii care nu pot reţine până la sfârşitul
zilei prin ce se deosebeşte substantivul de verb, copii cu ADHD
care nu pot sta locului sau ţine guriţa închisă, în fine...fel
de fel de copii. Copii ai căror părinţi nu au bani ca să-i ducă
la şcoli speciale sau, deseori, nici n-au timp să se ocupe de ei,
să-i întrebe ce mai fac.
Deşi ca profesori/ învăţători cu toţii am făcut un
modul pedagogic, câţi oare pot spune că sunt cu adevărat
pregătiţi să facă faţă zilnic unor astfel de provocări? De
câtă răbdare este nevoie? De câtă creativitate pentru a da
copilului respectiv ceva de lucru în fiecare zi, preferabil ceva
diferit, ceva care să fie pentru nivelul lui de înţelegere, nici
prea uşor, nici prea greu?
Noi, de exemplu, avem acum un elev care suferă de distrofie
musculară progresivă. Zi de zi îl vedem cum...decade. Are mai
bine de un an de când nu se mai poate deplasa singur. De o
lună-două nici mânuţele nu le mai poate folosi ca orice alt
copil din clasa lui, de vârsta lui. Vorbeşte tot mai greu, nu
pentru că nu ar şti, ci pentru că nu mai poate. Oboseşte când
scrie, când citeşte...Trist...şi greu. Şi pentru el, şi pentru
noi, profesorii de la clasă, şi pentru colegii lui care îl ştiu
de când era la grădiniţă şi se mişca la fel ca ei, şi pentru
părinţii lui, pentru sufletul lor....Eu, de exemplu, pentru că
predau limba română, obiect la care se dă teză şi examen,
trebuie, la un anumit nivel, să mă ocup şi de acest suflet de
copil, nu? Ca să-i închei o medie, trebuie să-i dau şi lui un
test, o teză.... Părinţii lui au spus de la începutul anului
şcolar că D. vine la şcoală mai mult ca să stea între colegii
lui, să nu fie singur acasă. E un copil sociabil, mereu
zâmbăreţ... Cu ce este el vinovat că e blestemat de soartă? Eu
cel puţin încerc să-i fac viaţa mai uşoară lăsându-l, la
ore, doar să fie atent, să scrie doar câte o schemă sau o
definiţie, să deseneze un personaj sau un peisaj, căci lui îi
place foarte mult să deseneze. În cazul testelor şi a tezelor...
îi dau texte mai scurte decât celorlalţi, iar la cerinţe- să
sublinieze, să încercuiască şi să dea răspunsuri scurte.
Pentru el şi cititul reprezintă un efort, deci textul lui trebuie
să aibă cel mult 5 rânduri.
Nu ştiu ce aş putea să mai adaug. Cred că...nu mai e nimic
de spus....